Nu ştiu de ce mi-aduc în palmã luna
cu razele-i albastre, luate de pe cer.
Poate în noapte, secundele ce pier
îmi fac sã fie zi la rãsãrit, întruna.
Nu ştiu de ce mi se mai leagã geana
de frunza-ntunecatã din ramul nemişcat.
Poate cã-n toamna asta, un gând alunecat
spre bãtrâneţe pare cã-mi plânge icoana.
Nu ştiu de ce privirea-mi visãtoare
ajunge peste norii cu vârfurile-nalte.
Poate ca-aici, sub sãlcii şi ramuri curgãtoare
ploaia acestei seri prin frunze nu strãbate.
Dar cum sã ştiu? Şi dacã ştiu puţin,
se fac minuni cu gândul? Ce nostalgii avem?
De ce sunt paşii noştri purtaţi doar de destin,
iar firul vieţii noastre e-nfãşurat în ghem?
