Treceam adeseori pe drumul acela. Mã opream
sã-i ascult tremurul pleoapelor în liniştea
serii, când soarele e confortabila amintire
a faptului cã, deşi nu trebuie sã facem, în
general, nimic anume, dimineaţa va reveni pe
pãmânt seninã. Era un fel de ritual pe care-
l respectam cu sfinţenie pentru cã marginea
aceea de Univers, o oazã de luminã şi
poezie, îmi umplea sufletul de fericire.
Deschideam poarta, şi-l priveam minute în
şir, fãrã sã-i ating chipul. Sta plecat
asupra lucrului, cu spatele la mine. Uneori,
mã aştepta în prag, cu o floare sau doar cu
un zâmbet de copil, un pic prea timid,
înflorit în doi ochi de culoarea
castanei. ŢAm privit într-o zi insistent un
pitic şi m-a pedepsit. Niciodatã n-am ştiut,
de fapt, ce culoare au ochii mei. Dupã
aceastã întâmplare, au cãpãtat o nuanţã de
pãmântiu.", îmi spunea, ca sã se scuze. ŢAi
cei mai frumoşi ochi din lume.", îi
rãspundeam. Nu conta culoarea, dar mã uimeau
întotdeauna, privindu-i în momentele de
reverie, aveau proprietatea sã parã oricum,
ilustrând, într-un fel, trecerea
anotimpurilor. ŢPot sã te ajut?" ŢStai aici.
E de ajuns." Curiozitatea nu-mi dãdea pace.
Mã ridicam şi umblam pe alei, printre plante
cu tãbliţe cu denumiri latine. Pe unele le
prindeam în cãuşul palmei, şoptindu-le
cuvinte de admiraţie, pe altele le priveam
doar trecãtor. Era o nedreptate, ştiam, erau
toate deosebite. ŢAi grijã sã nu te rãneşti.
Unele au spini ascuţiţi." Şi ca sã-mi fie
drumul mai uşor, îmi arãta, pas cu pas, ce
anume merita sã admir. Bineînţeles cã nu mã
mulţumeam, mã opream, de obicei, asupra
fiecãrei flori care-mi stârnea
admiraţia. ŢAm primit de curând câteva
exemplare rare.", şi mi le descria ca pe
nişte trofee. Mã cuprindea apoi în braţe şi-
mi sãruta ochii deschişi. Pe piept, în
crãpãtura formatã de gulerul cãmãşii de
lucru, îi juca o luminã strãinã. Îmi aşeza
în pãr orhidee şi-mi şoptea: ŢRãmâi." N-am
promis niciodatã cã rãmân, nici n-am plecat.
Era ca un nectar aşteptarea aceea dureroasã
ce trebuia parcursã între douã momente de
fericire deplinã. Am continuat sã-l vizitez,
iar el a continuat sã mã aştepte, deşi era,
într-un fel, târziu, şi o parte din mine
ştia bine acest adevãr. Cealaltã parte s-a
mulţumit sã trãiascã fugare, dar depline,
clipe de fericire la margine de lume. Ce e,
de fapt, fericirea? Pasul grãbit în
întâmpinarea împlinirii. Cu gândul acesta am
trãit cea mai mare parte a vieţii, fãrã sã
fiu sclava acelei iubiri, hrãnindu-mã cu ea,
umplându-mi spaţiul şi timpul cu seri şi
dimineţi senine şi dorind-o, aşa cum n-am
dorit niciodatã ceva în lume. Trec, şi
astãzi, pe acelaşi drum… |
