Voi rãmâne a ta
Toatã viaţa,
Îmi spuse femeia
În ziua dintâi
Şi te rog deaceea,
Şi tu al meu sã rãmâi!
Aceste cuvinte le port,
În sufletul meu le suport,
Dar din totul ce-a fost
Au rãmas
Amintiri fãrã rost,
Ce plutesc fãrã glas.
Voi rãmâne a ta
Toatã viaţa!
Sunt vorbe ce-nvaţã copila,
Le repetã femeie, în gând,
Tot mereu când febrila
Dorinţã trupeascã-i arzând.
Când plânge alãturi cu tine
Ca sã vezi cât de sincerã e,
În lacrimi ce-i curg pe obraz
Îşi îngroapã trecutul zglobiu,
Sau vreo noapte trãitã-n extaz,
De tine va plânge ceva mai târziu.
Şi atunci s-o iubeşti? La ce bun?
O, frâneazã-ţi iubirea şi dorul nebun!
Sã nu dai femeii mai mult,
Plãteşte-i doar cât îţi oferã,
Altfel vei ajunge pierdut
Şi-ai sã plângi dragostea efemerã.
Femeia e cântul, iubirea de-o zi,
Astãzi a ta mâine a altui’ va fi;
Şi atunci iubeşte-o o zi
Cu foc şi o iartã,
Cãci nici ea nu va şti
Pe ce cale se-ndreaptã.
De aceea nu crede femeia:
E o farsã, un mit, e scânteia
Ce sare fierbinte lucind
Dar se stinge-ntr-o clipã
Şi te lasã în beznã trãind
Ca un vultur lovit în aripã!
Sã nu plângi pentru dragostea ei!
Sunt pe lume atâtea femei
Care mint. Toate mint!
Poţi sã te faci cã le crezi
Glasul lor de argint,
Dar în el farsa vieţii s-o vezi!
