Cad
umbre vinete-ntre noi…
nori fãrã cer,
schelete umede şi moi
-o obosealã fãrã sens-.
Dali îşi scurge ceasurile-n cafea;
sunt râncede: şi ceasurile,
şi cafeaua.
Trece pe sub geam
femeia fiecãrei dimineţi,
aceeaşi,
la mijloc de vârstã
şi de secol,
prãbuşitã
în sine-însãşi.
Ce fel de azi e azi?
când ieri
încã spãrgeam
nopţi în hohote de râs,
atât de siguri
cã vom muri ca iarba,
rãspândind miresme;
când cei plecaţi
mai strãluceau
în amintiri.
Ce fel de azi e azi?
când caii albi ai primãverii,
caii liberi,
frãmântã sub copite alte ţãrmuri
şi soarele
ne cere vamã
la rãsãrit şi la apus.
Azi,
deschidem uşi
pe care nu mai intrã decât
vântul,
ferestre largi
cu geamuri mate,
şi trenuri paralele
-pluteşte un blestem peste tãcere-.