Trãia odatã demult, pe când pãsãrile cerului vorbeau omenirii, când însãşi melopeea Pãsãrii Mãiestre rãsuna în toate cotloanele ori pe când zeii nu erau orgolioşi sau iuţi la mânie, un împãrat bogat cum nu se mai afla altul pe faţa pãmântului. Era singur cu împãrãteasa, deoarece n-avurã noroc de prunci. Se obişnuirã cu gândul şi încercau a domni cu înţelepciune şi cumpãtare.
Doar cã zilele lui nu mai erau de mult frumoase, din pricina unui zmeu ce furase veselia din întreg regatul. Toatã lumea umbla cu chipul brãzdat de tristeţe, nimic nu mai dãdea roade ca înainte, aşa c-au prins voinicii, care mai de care, sã se ofere a merge dupã zmeul nelegiuit. Dar câţi plecarã, toţi îşi lãsarã oasele pe acolo, încât parcã şi bruma de speranţã pãrea cã va pãrãsi regatul.
Nicodim, un flãcãu orfan de tatã, vânjos şi mândru la stat, trãia în satele de gospodari din jur, cu mãicuţa cãreia îi era sprijin în toate. Era mai priceput decât o fatã în tainele naturii, cunoscând bine toate plantele de leac, şi mai iscusit decât multi voinici în meşteşugul vânãtorii. Vãzând zilnic cum bunãtatea şi compasiunea sãtenilor pãleau şi, mai ales privindu-şi maicuţa cum şedea mâhnitã seara când torcea ori cum o surprindea ziua pierdutã-n griji la treburile gospodãriei şi nu voioasã şi zâmbitoare ca odinioarã, vru sã-şi încerce şi el puterile, aşa cã se înfãţişã împãratului şi-i grãi astfel:
- Luminate împãrate, rogu-te, binecuvânteazã-mã şi lasã-mã sã-mi încerc şi eu norocul, dupã cum mi-o fi puterea!
- Binecuvântat fii, fãtul meu, dar porneşti la grea şi istovitoare încercare şi tare mi-e c-ai sã pricinuieşti mare întristare mãmucã-tii.
- N-avea grija asta, împãrate, adãugã Nicodim încrezãtor! Dã-mi numai un armãsar straşnic cu care sã colind pânã pe tãrâmul zmeului şi las’ pe mine!
Zis şi fãcut. Împãratul dãdu voinicului unul dintre cei mai falnici cai din herghelie, un paloş fãurit special pentru el, apã de izvor, merinde de drum şi-i urã noroc.
Cum se crãpã de zi, încãlecã, îşi luã la revedere de la mama ce nu-şi mai stãpânea fuioarele de lacrimi şi pe aici ţi-e drumul! Cum mergea el prin poieni înmiresmate, fãcând scurte popasuri în care se rãcorea de dogoarea soarelui, pe cãrãri întortocheate din pãduri seculare de fagi şi stejari â€" falnici strãjeri ai timpului - gãsi un vultur rãnit în aripã de sãgeata vreunui vânãtor zelos. Milos din fire, Nicodim descãlecã, pregãti iute un terci de plante proaspete şi-i obloji aripa. Cum tocmai era-n amurg, fãcu acolo popas peste noapte, supraveghind îndeaproape vulturul. În zorii zilei, acesta se putu înãlţa grandios spre cerul de cleştar. Tocmai când se pregãtea de mers mai departe, auzi pe cineva grãind:
- Mulţumesc ţie, Nicodim, pentru bunãtate! Å¢ine o panã de-a mea şi când vei avea nevoie, sulfã de trei ori asupra ei, iar eu am sã â€"ţi vin într-ajutor de oriunde m-oi afla în lume!
Bãiatul o aşezã cu luare-aminte în desagã, lãudã numele Domnului, îşi luã rãmas bun şi se aşternu drumului pe poteci şerpuitoare, zi de varã pânã-n searã.
Asfinţitul sosi tiptil, cu aripi de-ametist, cuprinzând în mantia lui toatã suflarea. Obosit, fecioraşul îşi încropi un culcuş sub coroana unui stejar bãtrân. Veni noaptea şi odatã cu ea, un vânt cãlduţ ce fãcea ca ghindele sã se legene cu clinchete îmbietoare. Dimineata poposi cu glasuri dulci de privighetori. Razele soarelui îi gâdilarã chipul şi Nicodim mormãi somnoros, încercând sã alunge sãgeata dogoritoare ca pe un bondar insistent. Ce ar mai fi zãbovit el la umbra arborelui cu ramuri noduroase şi corolã bogatã ca o coamã învoaltã de armasar, dar nu era timp de pierdut., aşa cã îşi continuã periplul.
La marginea unui râu, o stiucã ce se zbãtea pe uscat, ceru umilã sã fie aruncatã înapoi în apã, promiţând în schimb ajutor la nevoie. Voinicul fãcu şi de data asta o faptã demnã, primi de la stiucã solzişorul oferit recompensã, şi înaintã şi înaintã de schimbã trei perechi de opinci şi tot nu se-ntrezãrea nimic la orizont.
Ajuns pe o colinã, fu înconjurat de şapte dulãi fioroşi, nişte namile de un metru, ce lãtrau şi mârãiau ameninţãtor. Nepierzându-se cu firea, voinicul nu apucã vreun bãţ, nici n-o rupse la fugã, ci, deschizând traista, scoase o pâine pe care le-o împãrţi în mod egal. Le vorbi domol, pânã ce câinii mai cã începurã a se gudura pe lângã el.
Dintr-o cocioabã apãru o babã zbârcitã de vreme, sprijinitã-ntr-un toiag sculptat în os, ornat cu frunze de iederã şi cu un cap mare de câine, probabil stãpâna lor, şuierã o datã şi dulãii se fãcurã nevãzuţi.
- Bunã vremea, mãtuşicã! grãi bãiatul.
- Bunã sã fie, dupã cum ţi-e inima, flãcãule! Încotro ai apucat-o de ai ajuns în sãlbãticia asta? Aici cãrãrile ţi se pot încurca şi ochii te pot minţi, întrucât cale de zece zile de acum înainte n-ai sã gãseşti ţipenie de om, de-ale gurii ori apã. Vegetaţia e toatã pârjolitã de un zmeu hapsân de pe tãrâmul încojurat de pãdurea celor o mie de labirinturi. Are inima atât de neagrã, încât prãpãdeşte tot şi nu suportã a şti în lume meleaguri înfloritoare, cu oameni veseli şi generoşi. De când nu mai poate zbura, distruge tot ce-i iese în cale, iar ura îi e nesfârşitã.
- Tocmai asta mã aduce aici, zise voinicul oftând...Zmeul a furat veselia din regatul nostru şi totul a devenit searbãd, chiar şi oamenii cei mai glumeţi acum merg abãtuţi, mâhniţi, negãsindu-şi rostul.
- Fãtul meu, esti milostiv şi curajos, însã încercarea asta nu e pentru oricine. Ca sã-i vii de hac crudului de zmeu, trebuie sã te înarmezi cu rãbdare, perseverenţã şi iscusinţã. Te voi ajuta sã-l dobori, dar mai întâi, fã-mi un hatâr, cã de mult îmi doresc câteva rãdãcini din planta tinereţii ascunsã în inima izvorului şipotitor prin care susurã eternitatea. Numai cã, vezi tu, izvorul acesta e pãzit de un urs cu privirea otrãvitoare, iar dacã te-a zãri, e vai şi amar de tine. Ce zici, te-ncumeţi?
- Apoi, mai e vorbã?
Nicodim salutã şi urmã o cãrare lungã, mãrginitã de copaci cu spini, cãrare ce ducea, dupã spusele babei, la izvorul prin care susura eternitatea. Îl întâlni în cale-i pe Murgilã şi-l rugã sã rãmânã pe loc, ca sã mai întârzie putin noaptea.
Odatã ajuns în apropierea izvorului, se strecurã mai uşor decât o pisicã, scoase arcul, potrivi sãgeata şi pânã a se dumiri ursul asupra foşnetului firav, din spate, Nicodim îi şi strãpunse inima. Mormãituri crunte se-auzirã, apoi pãmântul se cutremurã sub greutatea fiarei doborâte. Dupã ce se încredinţã cã ursul e mort, scoase solzişorul de ştiucã, iar peştele se-nfiinţã pe datã.
- Care ţi-e dorinţa, Nicodim?
- Sunt recunoscãtor c-ai venit, draga mea ştiucã! Scapã-mã, rogu-te, de încercarea asta!
- Orice pentru sufletul tãu milostiv, Nicodime! Spune degrabã!
- Apoi…trebuie sã-noţi pânã-n adâncul izvorului, în inima lui, unde creşte o plantã a tinereţii. Adu-mi câteva rãdãcini ale ei!
Ştiuca plonjã în şuvoaiele de apã cu sclipiri de turcoaze, printre ierburi ciudate, aromate, pânã gãsi în reci adâncimi întunecate planta miraculoasã; îşi scutura corola dantelatã, cu sclipiri de-argint, precum fluturã o fecioarã pãru-i despletit….de-o frumuseţe de negrãit… Peştele înşfãcã grabnic trei fire din planta cu pricina, cu tot cu rãdãcini, şi le oferi voinicului, mulţumindu-i încã o datã pentru salvarea sa.
Într-un suflet, armãsarul goni spre coliba vrãjitoarei (cãci bãtrâna cu asta se îndeletnicea) pânã a se lãsa întunericul şi-i puse în palme fragilele plante. Atunci, mulţumitã şi încredinţatã de calitãţile bãiatului, baba îl povãţui ce şi cum sã facã pentru a împlini ce-şi propusese. Îi dãdu trei daruri: o poţiune care te fãcea invizibil, un corn de inorog şi o licoare de adormit fãcutã cu somnoroasã, zicându-i cã-i vor fi utile la timpul potrivit.
Încrezãtor în sorţii sãi de izbândã, viteazul porni din nou şi merse, merse, înainte cu poveste cã de-aici mult mai încântãtoare este, cale de nouã mãri şi nouã ţãri, pânã ajunse la pãdurea celor o mie de labirinturi, pãdure ce înconjura castelul zmeului şi-al mamei acestuia, zmeoaica bãtrânã şi rea ca o poamã acrã.
Întunecatã şi înfricoşãtoare era pãdurea aceasta…cu arbuşti contorsionaţi, cu ramurile rãsucite şi uscate ce se-nãlţau clocotitoare spre cer. Degeaba ar fi încercat Nicodim sã gãseascã drumul, cã n-ar fi izbutit. Aşa cã sulfã şi peste pana de vultur, iar pasarea se-nfãţişã imediat.
- Cu ce-ţi pot fi de trebuinţã, bunule Nicodim?
- Am nevoie s-ajung la castelul zmeului cât mai curând, iarã cãrãrile pãdurii
se-mpletesc şi se despletesc necontenit.
- N-avea grijã de asta, voinice! Mã voi înãlţa cât sã mã poţi urmãri pânã la bârlogul zmeului ãstuia aprig!
Å¢inându-se dupã vultur, bãiatul izbuti sã iasã la liziera pãdurii. Aici, legã armãsarul de-un arbust şi-l stropi cu câteva picãturi din poţiunea de invizibilitate datã de vrãjitoare, tocmai pentru a deruta, la o adicã, zmeul.
De abia pãşi pe teritoriul acestuia, cã doi balauri respingãtori ce-şi fluturau aripile uriaşe îşi fãcurã apariţia dându-i de furcã flãcãului nostru şi aşa ostenit de atâta umblat. Cele douãsprezece capete erau acoperite nu doar de solzi, ci şi de nişte coarne ciudate, rãsucite, din care ţãşnea foc. Curajos cum îl ştim, Nicodim scoase paloşul, îl învârti de şapte ori atât de iute, cã balaurii îşi înnodarã capetele urmãrindu-l. Buimaci, se nãpustirã spre voinicul ce schimbase iute paloşul cu arcul, şi-i sãgetã, doborându-i cât ai clipi. Trupurile lor solzoase şi puturoase zãceau acum ca nişte dihãnii tãvãlite prin iarba-naltã.
Acu era vremea sã foloseascã poţiunea babei ca sã pãtrundã nevãzut în castel. Era bucuros, întrucât zmeul nu simţi cã un strãin îi cãlcase propietatea. Nu micã îi fu mirarea când, odatã intrat, îl zãri bolborosind mânios la mumã-sa din cauzã cã nu-i adusese suficiente bucate la masã.
- Nimic nu-ţi convine, fiul meu! ,,Fã-mi asta, dã-mi ailaltã, nu-mi place aia…â€â€¦ numai mofturi şi toane! De azi nu-ţi mai cânt în strunã! Merit şi eu puţinã preţuire din partea ta, nu crezi? Toatã ziulica îţi caut în coarne şi tot în zadar. Dacã tot n-am nicio rãsplatã, o vorbã bunã din partea ta, atunci sã ştii cã te vei descurca dupã cum vei putea. Ia viţelul ãsta şi o vadrã de vin, însã e pentru ultima oarã! ameninţã muma zmeului şi dispãru din încãpere.
- Nu vreau s-aud nimic! izbucni zmeul furios. Iarã tu, cã mi-eşti mumã, trebuie sã mã-nţelegi, altfel…
- Altfel, ce? se burzuli intrigatã zmeoaica din camera alãturatã.
Zmeul dãdu peste cap vadra de vin în care Nicodim strecurase dibaci toatã licoarea de somn şi pe datã monstrul adormi buştean. Nemaiauzind nimic de alãturi, zmeoaica presupuse cã fiu-sãu înţelesese şi surâzând victorioasã începu sã-şi vadã de ale ei.
În timpul acesta, nesimţit de nimeni, voinicul urcã pe scara interioarã a castelului, pânã în turn. Gãsi veselia zãvorâtã cu lacãte imense, chircitã şi amorţitã într-o cuşcã, alãturi de bunãtate şi de dragoste (furate pãsãmite din alte locuri de pe faţa pãmântului). Lovi cu paloşul de trei ori, deschise lacãtele şi le eliberã.
Toate ca toate, dar era nevoie sã iasã cu ele din sfera zmeilor, dincolo de pãdurea cu o mie de labirinturi, iar armãsarul lui nu era vreun Pegas ce mânca jãratic de pe-o tipsie ca sã-l poatã duce-n zbor. Suflã deci în cornul de inorog, ultimul dar al vrãjitoarei, şi se-nfãţişã numaidecât o splendoare de cal alb ca spuma laptelui, cu un corn puternic şi spiralat în creştet. Încãlecarã pe inorog flãcãul, veselia, dragostea şi bunãtatea şi furã duşi la liziera pãdurii, unde aştepta docil armãsarul. Calul înaripat fãcu parcã o plecãciune şi se-nãlţã spre cerul de opal. Toţi îl urmãrirã fascinaţi pânã disparu în zare.
Ca sã scape pentru totdeauna pãmântul de zmeul cel ursuz şi de hârca de
mumã-sa, Nicodim puse la cale un plan. Intrã în castel, aşa invizibil cum era, şi strigã din toţi rãrunchii:
- Unde mi-e buzduganul? Unde??? Dacã l-ai rãtãcit şi p-ãsta, n-om mai avea înţelegere în veci! M-auzi tu??
Zmeoaica se cutremurã la auzul vorbelor rãcnite şi irumpse în camerã nervoasã din cale-afarã.
- Ascultã…nu-ţi permit obrãznicii de felul ãsta! Oi fi tu fiul meu, dar….Ce faci acum? adãugã intrigatã mumã-sa. Mã sfidezi? Îţi arde de glumã tocmai ţie?
În timp ce rostea cuvintele, îl şi zgâlţâia zdravãn pe zmeul buhãit, cãzut în somn adânc. Realizând cã nu-i chip sã-l facã sã reacţioneze, bãtrâna a cãrei vedere te înfiora începu sã-i smulgã procletului blana…şi smulse, smulse, pânã când zmeul simţi ca o ciupiturã în vis şi se trezi. Îngrozit de cum se vãzu, o azvârli dintr-o loviturã pe mumã-sa tocmai în bãtãturã. Se luptarã aprig trei zile, apoi cãzurã istoviţi unul în braţele altuia. Nicodim numai atât aştepta… Îi scurtã de capete din douã lovituri zdravene şi mai apoi le îngropã stârvurile, astfel încât nici urma sã nu rãmânã din ei.
Începu din senin o ploaie mãrunţicã şi deasã ce spãlã de pe lume tot rãul revãrsat de zmei. Plouã neîncetat, vreme de douã zile, când, dis-de-dimineaţã, rãsãri soarele ca o minge zvârlitã sus pe bolta cerului şi se creionã splendid curcubeul. Toţi furã purtaţi de trupul lui mãtãsos şi multicolor, împrãştiind astfel pe tot cuprinsul pãmântului bunãtatea, dragostea şi veselia.
Întors în regat, Nicodim se duse prima oarã la mãicuţa sa, îi sãrutã fruntea şi mâinile, bucuros, mulţumind amândoi Domnului pentru fiecare zi a vieţii lor. Dupã asta, se înfãţişã împãratului care-l rãsplãti din belşug şi dãdu petrecere în toatã împãrãţia. Fu joc şi voie bunã, mâncare şi bãuturã din abundenţã, furã ceteraşi ce întreţinurã atmosfera şi, dacã mai trãiesc, şi azi mai petrec.
Mihaela Oancea
|
