sã ştiţi cã de câteva ori am ucis
am ucis plânsul
care se preschimbase într-o viiturã a lacrimilor
prea îmi înecase suprafaţa întunecarã
pe globul nepãmântesc al vederii
pentru asemenea potop nu se inventaserã corãbii
nici porumbeii cei albi ai speranţei
nu apãruse în trupul de lut anotimpul mângâierii
hamacul zâmbetului
nu avea puncte de sprijin în colţul buzelor
chiar şi pleoapele aveau dinţi în locul genelor
clipirea muşca din carnea însângeratã a privirii
Doamne
şi câte nopţi albe alunecaserã
în ochiul deschis al nesomnului !
nici albia palmei nu se putea limpezi de aluviunile durerii
şi totuşi
totdeauna reuşeam sã-mi procur
din adâncul înţelepciunii un neuron
tânãr ca un scâncet de râs
ca o smintealã a înţelegerii şi
cu adâncã pioşenie îngenunchiam
pe rotula alunecoasã a unui hohot frumos
acolo la altarul nepãsãtor al încrederii
şi dintr-odatã celulele mele mã alpaudau frenetic
şi se fãcea în sala de spectacole a trupului atâta luminã
încât chiar mã priveam
ca un criminal dãruit acelui frumos sentimen
