A fost cândva în lume , prin vremuri depãrtate ,
Un om ca orişicare , trãind pe-acest pãmânt !
Avea şi lucruri bune , avea şi-adânci pãcate
Şi se ştia prin cuget , departe de-a fi sfânt !
Credea în Trinitate , aşa cum crede-oricine ,
Vorbind , pe cât se pare , cu sfinţii , uneori ,
Mergând pe la soroace , aşa cum se cuvine
La Sfânta Liturghie , duminica , în zori ,
Dar nepostind vreodatã , ca omul , creştineşte ,
Şi nefãcând prea multe în nefirescu-i trai ,
Mai pãcãlind pe Domnul , trãind precum trãieşte
O fiinţã care astãzi n-ar fi sã intre-n Rai !
Era doar bun la suflet , mai dând un ban pe stradã ,
Când întâlnea la colţuri vreun cerşetor uitat ,
Şi se ruga-n tãcere , nicicând sã nu se vadã
Zãcând precum acela , flãmând şi-nsingurat !
Îşi aştepta destinul cu demnã împãcare ,
Ştiind cã Paradisul nu-l va primi de fel ,
Fãcându-şi semnul Crucii , mereu cu resemnare ,
Sperând ca Maica Sfântã sã-l ierte şi pe el ,
Dar neavând puterea sã cearã o minune ,
Se închidea în sine , ca omul temãtor ,
Vãzându-şi paşii vieţii , aşa precum se spune ,
În preajma morţii sale , ca orice muritor !
Se pomeni-ntr-o searã , cu-un înger în visare ,
Ce-l întrebã de-i gata sã-l ia cu El în cer !
Rãspunsul fu pe datã : “-Sunt gata de plecareâ€
“Şi mã încred în Domnul , chit cã trãiesc ori pier !â€
Şi-apoi , zburând pe datã , cu îngerul aproape ,
Se pomeni-ntr-o clipã , cât ai clipi uşor ,
În faţa unei peşteri , închisã între ape ,
Care-i dãdu pe datã , pe şirã un fior !
“-Rãmâi aici !†îi spuse ‘cel înger iluzoriu ,
Privindu-l cu un zâmbet deloc îngrijorat !
“-Ce vezi aici în faţã , e doar un purgatoriu“
“Menit sã te desfacã de duhul necurat !â€
“Aici , oricine intrã , mai sperã-ntr-o minuneâ€
“Deşi , prin cãrţi se spune cã n-ai nici un temei !â€
“De eşti un suflet dornic de a ieşi pe bune ,â€
“Vei dobândi iertarea , dar numai dac-o vrei !â€
Aşa-i vorbi-n visare ‘cel înger cu blândeţe ,
Lãsându-l singuratic în locul cel menit
A scoate rãutatea din omul ce-n tristeţe
În cursul vieţii sale adânc a pãtimit !
Rãmas în pãrãsire-n sinistra închisoare
Ce-l aştepta-ntre ziduri cu iz de temnicer ,
În jurul sãu , doar apa mai clipocea sub soare
Fãcând uşoare valuri ce se loveau stingher !
Bãtu la poarta asprã , cu un reflex nesigur ,
Ştiind cã se deschide acum pentru-a primi
Un suflet singuratic ce ar intra , desigur ,
Dar neştiind vreodatã dacã-ar putea ieşi !
................................................................
Cât ar fi stat acolo , doar Dumnezeu o ştie ,
Cãci n-a fost încã nimeni sã vinã înapoi
Spre-a povesti o viaţã de aprigã urgie
Trãitã-n purgatoriul din Viaţa de Apoi !
Dar omul se desparte acolo în tãcere ,
De toate câte ştie c-au fost pe-acest pãmânt ,
Şi curãţat prin flãcãri de vise efemere
Mai sperã-ntru iertare , dând rugi spre Duhul Sfânt ,
Crezând cumva cã viaţa n-a fost nicicând creatã
Spre-a fi pierdutã veşnic prin cripte cenuşii ,
Lãsând pãcatul firii din lumea de-altãdatã
Sã-ngroape partea bunã din suflete pustii !
Stãtu şi omul nostru prin locuri neumblate
Trãindu-şi trist coşmarul din viaţa ce-a trecut ,
Dar tot sperând cã Domnul , din Ceruri preacurate
Va şterge strâmbãtatea în care s-a zbãtut ,
Şi luându-i din povara greşelilor eterne ,
Îl va trimite-odatã în locul luminat
În care bunãtatea , de rãu acum se cerne
Şi va primi şi dânsul iertarea de pãcat !
Vãzându-l cei de-acolo cã vrea sã se cãiascã
Şi-n ciuda umilinţei , nu se dedã la rãu ,
Se hotãrârã-n tainã , mai des sã-l pedepseascã
Spre-a-l transforma pe datã în suflet de cãlãu ,
Dar omul nostru , iatã , mai bun pãrea sã fie
De fiecare datã când trupu-l chinuia !
Dacã-ar fi fost într-una bãtut o veşnicie ,
Ar fi-ndurat pedeapsa spre fericirea sa ,
Rugându-se la Domnul , sã aibã-acum putere
Spre-a rezista de-a pururi şi-a fi nemuritor ,
Uitând prin fapte bune de apriga durere
Administratã-n valuri de “cel înşelãtor†!
Vãzând cã pedepsirea , nu-l afecteazã darã ,
Şi nu îl mai preschimbã în fiarã de pripas ,
Deciserã cu toţii , sã-l scoatã-acum afarã
Spre-a nu fi rãu exemplu şi celor ce-au rãmas
Şi a nu da nãdejde cã doar prin bunãtate
Şi prin credinţã mare , un om s-ar mântui ,
Salvându-se din moarte , scãpând de tot şi toate ,
Intrând în Paradisul ce astãzi i-ar primi !
Aşa precum gândirã , îndatã şi fãcurã !
Îl luarã dintr-odatã , zvârlindu-l înapoi
În faţa porţii-nalte ce , fãrã tevaturã
Se-nchise-n zgomot tare cu lacãtul greoi !
Rãmase omul singur , nevrând ca sã mai tacã ,
Gândind cu voce tare , ca omul necãjit :
“-Pesemne cã nici Domnul nu ştie ce sã-mi facã ,â€
“Nici dracii cei de smoalã nu mã mai vor primitâ€
“Şi-n lumea-aceasta nouã , cuprins de-ngândurareâ€
“Rãmas-am de izbelişti , sortit din nou sã cadâ€
“Ca fiinţa primitivã , rãpus de închistareâ€
“În grea captivitate , legat de Rai şi iad !â€
Plecã , dar , omul nostru , pe singura ieşire
Pe care n-o vãzuse cândva , de la-nceput ,
Fiind adâncit în gânduri , privind cu îndârjire
La soarta-i nedecisã în care s-a pierdut
Şi fermecat de lumea ce se-ntindea-nainte ,
Îmbãrbãtat de vise , destinul şi-l vedea ,
Simţind cã Domnu-n Ceruri veghea cu luare-aminte
La buna lui credinţã ce nu şi-o ascundea !
Ajunse într-o searã , prin ruga-i creştineascã ,
La porţile cetãţii ce se vedea prin nori ,
Departe de suflarea cea rea şi nefireascã
A locului din care plecase de cu zori ,
Ştiind cã în cetate putea sã-i fie bine ,
Vãzând pe drumuri omul cinstit şi-apropiat
Având de toate cele , privind pe orişicine
Ca musafir de vazã , distins şi elevat !
Ce nu ştia , dar , omul , trecut acum prin multe ,
Era cã într-o clipã , când îi cereai ceva ,
Localnicul de-acolo , prin calcule oculte ,
Spunea pe datã preţul , umflat cu TVA !
De ţi-ar fi fost şi sete , şi foame dintr-odatã ,
El ţi-ar fi dat de toate , dar ţi-ar fi socotit
La ultima centimã , şi pâinea minunatã ,
Şi vinul ce pe masã cumva ţi s-a servit ,
Venind apoi cu nota de platã într-o mânã ,
Luându-ţi banii iute , apoi plecând şi el
Sã mai serveascã-n tihnã alt om , ori vreo bãtrânã
Ce-ar mai avea bancnote ascunse-n portofel !
De-ai fi cerut o canã , spre-a bea de la izvoare
Puţinã apã rece , ca omul obosit ,
Cu toţii ţi-ar fi dat-o , dar aşteptând cu-ardoare
Sã scoţi din pungã banul pe care l-ai dosit !
Nici vorbã de dreptate atunci când n-ai bãnuţul
Şi foamea te îndeamnã s-apuci pe “cãi lumeşti†,
Cãci eşti închis în temniţi ca robul şi ca şuţul
Pe care pretutindeni în lume-i întâlneşti ,
Iar preţul pentru hranã , l-a pus de-acum pe fugã
Pe omul care-n grabã de-oraş s-a-ndepãrtat ,
Fãcându-şi semnul Crucii şi înãlţând o rugã
Ca sufletul dintr-înşii sã fie-acum iertat !
Mergând apoi pe cale , vãzu o bãtrânicã ,
Zãcând neputincioasã , cu chipul rãvãşit ,
Având şi o cãsuţã cu o odaie micã
Şi cu acoperişul în parte gãurit !
“-Eu Doamne-s în putere şi ştiu ce e uitareaâ€
“Când lumea-i blestematã şi toţi îţi cer vreun ban !â€
“Ajutã-mã Preasfinte sã pot sã fac lucrareaâ€
“Şi sã ajut o fiinţã aflatã la liman !â€
Aşa gândit-a omul şi se-apucã de treabã ,
Vãzând acoperişul ce-abia se mai ţinea
Şi terminã cu dânsul , chiar fãrã nici o grabã ,
Spre fericirea fiinţei ce-acum se bucura ,
Iar dânsa se întoarse o clipã în cãmarã ,
Purtând în mânã banii ascunşi în buzunar
Şi vru sã-i dea rãsplatã aceluia de-afarã
Ce-i reparase casa cu-atâta sârg şi har !
Dar omul îi respinse , spunându-i cu rãbdare
Cã nu pentru rãsplatã de-acum s-a ostenit ,
Dar c-ar primi în tihnã o binecuvântare
Şi-o rugã de iertare de-un suflet osândit ,
Plecat spre cele sfinte , din iadul fãrã nume
Sã-şi caute menirea în Sfântul Paradis ,
Sperând sã mai gãseascã o vietate-n lume
Ce sã-l îndrume astãzi spre un atare vis !
Atunci , cu luare-aminte îl mai privi mãtuşa
Zâmbindu-i dintr-odatã cu înţeles uşor ,
Şi dispãru ca fumul ce-nvãluie cenuşa
Luând cu ea şi casa , spre cer plutind pe-un nor !
Se minunã cu fricã ‘cel om vãzând acestea ,
Şi merse mai departe , rostind cu glas tãcut
Cã nu va spune sigur , cuiva de-acum povestea
Trãitã-n ziua asta , cãci nu va fi crezut !
Ajunse la fântâna crescutã dintr-o datã
Pe margine de drumuri , izvor alinãtor ,
Şi dãtãtor de viaţã , cu apã preacuratã ,
Dar fãrã vreo gãleatã spre-a fi de ajutor !
În jurul ei , la umbrã , stãteau din întâmplare
Doi cerşetori în zdrenţe , cu mâna tremurând !
“-Cu Dumnezeu-nainte !†Le spuse cu-ndurare
Venind , dar , omul nostru , pe cale tot umblând !
“-Eu nu am bani de-acuma , spre a vã da pomanãâ€
“Şi-s prea sãrac în straie spre a vã îmbrãca !â€
“Dar vãd cã la fântânã acum nu-i nici o canãâ€
“Spre-a potoli din setea celui ce-ar vrea sã bea !â€
“Voi lua acum cu mine un lemn scobit de mânãâ€
“Şi-oi coborî-n afunduri , ca apa sã o scot “
“Spre-a fi ca niciodatã , un dar de la fântânãâ€
“Creştinilor ce astãzi de sete nu mai pot “
“Iar de veţi vrea vreodatã sã mulţumiţi de-acesteaâ€
“Cuiva , de bogdaproste , cu Domnul sã vorbiţi “
“Îngenunchind în Faţa-I şi dându-I iute vesteaâ€
“Cã pãcãtoşii lumii sunt , iatã , pocãiţi !â€
Se bucurarã foarte cei doi de la izvorul
Ce sta în pãrãsire , crezându-l toţi secat
Şi lãudând pe Domnul , sorbirã din ulciorul
Scobit în lemn de tisã , de-un trecãtor ciudat ,
Iar omul nostru vesel , purcese mai departe ,
Vãzând de-acum pe dealuri , cetate şi oraş ,
Cu metereze drepte , sclipind în soare-aparte
Vestind cã mântuirea se aflã la doi paşi !
Ajunse cãtre searã la zidul cãtre care
Tânjeşte-n timpul vieţii oricare muritor !
Bãtu senin în toaca aflatã la intrare
Şi îi deschise uşa un chip surâzãtor ,
Ce-l întrebã-ntr-o doarã ce vânt acum l-aduce
Prin locuri neumblate de om nemântuit !
El se-nchinã în faţa-I , fãcându-şi Sfânta Cruce
Şi-I spuse-a lui poveste , sperând a fi primit !
“-Prea bine !†I se spuse ! “Pofteşte-acum cu Mineâ€
“La Domnul ce-nsoţit-a din veacuri drumul tãu !â€
“Cãci El în Sfânta-I milã , S-a bucurat în Sineâ€
“Vãzând cum pedepsirea te-a curãţit de rãu !â€
“Tot Domnul din cetate , te-a scos din murdãrie “
“Fãcând pe draci sã vadã cã tu te-ai cam schimbat !â€
“Tot El ţi-a scos în cale , oraşul dintr-o mieâ€
“În care nici un suflet nu poate fi mişcat “
“Iar blânda Mãtuşicã , cu casa dãrâmatãâ€
“Pe care-aI fericit-o , dorind rãsplatã-n cerâ€
“A fost , precum se ştie , chiar Maica Preacuratãâ€
“Punând la încercare un om cu trai mizer !â€
“Cei doi de la fântânã , cei una cu pãmântul ,â€
“Erau de bunãseamã doi “cerşetori†de soi :“
“Iisus Nazarineanul precum şi Petru Sfântulâ€
“Pe care-l vezi în faţã prin Viaţa de Apoi ,â€
“Şi-acum , vom merge darã spre Domnul ce aşteaptãâ€
“Sã vadã cum aratã un suflet mântuitâ€
“Doar prin a lui putere şi prin credinţa dreaptãâ€
“Ce-au transformat în înger un om nechibzuit !â€
Acestea fiind spuse , se îndreptarã iute
Spre-o casã mititicã ce-n calea lor stãtea ,
Intrând de bunãseamã , cumva , pe neştiute
În lumea fericitã ce-acum îi aştepta ,
Iar Domnul se întoarse-ntr-o clipã de tãcere ,
Spre ei , cãci ce vãzuse prin lume L-a mâhnit ,
Având în ochi şi lacrimi nãscute din durere ,
Dar şi o bucurie spre-un suflet izbãvit !
|
