- Ştii ce va rãmâne în urma noastrã? Care va fi rezultatul absurd, diabolic, a peste 2.000 de ani de fiinţare, de speranţe, de patimi? Unde se va sfârşi totul, aberant?
- Deseori mã întreb. Dar istoria, pe lângã aceea cã este crudã, are şi tragicul destin de a fi mutã...
- Priveşte, te rog, în jurul tãu. Cadavre sfârtecate, pãmânt ars, dâre de sânge. Nou-nãscuţi în agonie, Rotweilleri sfâşiind cu colţii lor monstruoşi, pornografie filmatã în cãmãruţe obscure în care se consumã droguri. Vânzãri de trupuri, renegarea sinelui. Temple ridicate lui Satan, chipuri de pe albume death-metal rânjind deasupra omenirii. Politicieni îmbibaţi de cocainã şi de discursuri putrede. Pentru asta au murit eroi, s-au rãstignit martiri şi au înnebunit filozofi. Pentru asta... Vrei sã ştii ce mai rãmâne?
- ...
- Nada... am rostit, pe un ton care mi-a ieşit lugubru. Nada!!! Naaada!!!! am rãcnit, într-o eliberare pe jumãtate neomeneascã. Absolutamente nada!!!!
Bianca m-a privit cu durere.
- Nada, Nada... am repetat, ca un mecanism defect. Muerte, Muerte... Nada... Nada...
- Opreşte-te, te rog...
- Muerte... am rostit, pe un ton mai stins de data aceasta, apoi am început sã plâng în hohote scurte.
- Vor fi mulţi chemaţi şi puţini aleşi...
Mi-am afundat capul în mâini şi m-am crispat, neputincios.
- Aş vrea sã mai fie ceva... Dar mã tem cã e prea târziu...
Bianca privea cu ochi goi cãtre fereastrã. Şi-a aprins o ţigarã.
- Vreau sã uit, sã nu mai ştiu, sã nu mai fiu... am respirat adânc. Te rog, dezbracã-te.
Şi-a scos încet hainele, apoi s-a întins lasciv pe canapea. I-am urmãrit mişcãrile crispate, reci, apoi am simţit cum extazul începe sã se întipãreascã pe faţa ei.
-Am sã te iubesc mereu, pânã la sfârşit¦ am şoptit. "Mi amor".
*
Am visat cã eram în Rai. Îngeri minunaţi, albi, inocenţi zburau prin jurul meu, arãtându-mi, candizi, cu aripile lor imaculate drumul cãtre Infinit. Soarele se revãrsa asupra mea ca o binefacere îndelung aşteptatã. Iubita mea, Bianca, era ca o micã fatã neştiutoare din basmele lui Andersen, complet nepângãritã, aşezatã pe un covor purtat de micii îngeri.
Eu uitasem ce este vina, eliberat complet de dorinţe în acel univers mirific. Cristale de gheaţã se spãrgeau în mii de bucãţele, ca într-un caleidoscop. Binecuvântarea plutea asupra noastrã. Iertarea. Pacea. Fãgãduinţa.
Era o linişte irealã, divinã. Iisus adusese pacea pe Pãmântul Blestemelor, zdrobind mai întâi, pentru totdeauna, uşile ferecate ale Iadului.
Atunci am ştiut cã durerea şi frica dispãruserã.
*
- Eşti studentã la Litere. Ştii ce sunt literele, iubita mea? Desigur. Dar dã-mi, te rog, voie sã-ţi expun propria viziune.
- Îmi fac bine discuţiile. Sunt ca o poartã întredeschisã.
- Exact. Literele sunt un fel de arme magice, printre puţinele care ne-au fost lãsate. Din ele alcãtuim, înainte de cuvinte (sau în acelaşi timp cu ele), stãri, aspiraţii, miraje. Ne putem înãlţa pânã la Cer pe mica scarã alcãtuitã din litere. Putem reînvãţa sã iubim, sã iertãm, sã zburãm. Sunt sigur, cuvintele mele nu-ţi vor pãrea stranii.
- Da, înţeleg ce spui...
- Şi - ce e cel mai important - ne putem sonda conştiinţa. Ne putem reconverti. Avem şansa unicã de a reconstrui prin iubire. În loc de aceasta, ştii ce facem?
- Din nefericire, da.
- Folosim cuvântul pentru a trãda. Pentru a osândi la moarte. Ne jignim semenii atât de dur încât rãnile pe care le provocãm nu se vor mai închide niciodatã, ne îngropãm iluziile, ba chiar creãm. Însã creãm monştri în miniaturã, sângerânzi, terifianţi. Creaturi diabolice care ne golesc de energie, ne pervertesc minţile, aruncã blestemul asupra omenirii. Fantome translucide care golesc conturi bancare, ucid visurile copilãriei, mutileazã darurile divine. O facem senini, inconştienţi, barbari. Dumnezeu ne respectã, de aceea ne-a lãsat arma alegerii. Putea sã n-o facã.
- O armã mai redutabilã decât cea nuclearã.
- Într-adevãr. Ştii cine sunt, cu adevãrat, cãlãii care zâmbesc sadic atunci când victima îşi dã ultima suflare, dictatorii care îşi ridicã aberantele statui pe suferinţa înlãcrimatã şi martiricã a celor mulţi, pedofilii care îl aruncã pe diavol asupra copiilor nevinovaţi, drogaţii care îşi distrug, într-o ultimã halucinaţie, viaţa care le-a fost datã de Cer, sataniştii care îşi tatueazã cifra fiarei? Sunt propria noastrã creaţie. Asta am învãţat sã facem cu literele, într-un act dement, cinic. Ne urlãm orgoliul, ne clamãm atotputernicia, când suntem de fapt doar cu un pas înaintea sfârşitului, ne înecãm abominabil cu propriile cuvinte, ca într-o vomã.
- Grotesc.
- Nu mai rezist, Bianca. Am fãcut multe greşeli în viaţã, dar cel mai apãsãtor sentiment pe care l-am trãit, în afara remuşcãrii, a fost acela de a-mi fi dorit sã nu mã fi nãscut, sã nu fi asistat la toate acestea. E ca un coşmar din care nu mã mai trezesc. E ca o damnare.
- Moral, chiar şi noi doi suntem vinovaţi.
- Ştiu. Oricât am încercat, n-am reuşit sã alung orice urmã de orgoliu, de sfidare fãţişã, de tulburare a ordinii universale printr-un gând ascuns. Nu va mai rãmâne nimic-nimic, va fi ca o implozie giganticã, ca o Sodomã amplificatã de mii de ori¦ Nada, Nada. Pãpuşile fãrã de viaţã vor rãmâne sã fixeze cu orbitele lor infinitul.La muerte.
- Şi mie îmi vine greu sã mai sper. Totuşi, speranţa a fost lãsatã cu un scop, nu e doar un cuvânt deşart menit sã alimenteze filozofia nihiliştilor. Uneori se pot întâmpla lucruri împotriva tuturor pronosticurilor.
- Da, ai dreptate. Însã deseori nu mai pot evada din lumea asta - e ca o temniţã. Ca o încãpere rece, ostilã. Ca un periplu printr-un decor strãin.
- O temniţã. Sunt momente în care mã rog doar sã nu fie ca în "Culoarul Morţii" (*) Deşi ceva îmi spune cã aceasta e lumea în care trãim.
- Te rog, acum lasã-mã sã uit, nu mai vreau sã ştiu. Poate ar fi fost mai bine dacã n-aş fi ştiut niciodatã.
Am privit-o cum se dezbracã, cum îşi înfige degetele în sine într-un act extatic."La Muerte", dacã aş putea vreodatã sã uit...
Nu sunt un voyeur autentic. Nu ştiu de ce, dar simt un gest de laşitate în voluptatea voyeur-ilor, parcã mã încarc de o vinã - deşi e evident cã viciul lor, care uneori devine şi al meu, este chiar printre cele mai inofensive.
-Pânã la sfârşit, iubirea mea, pânã la sfârşit... Doar tu exişti pentru mine... Te quiero... Mi amor.
*
Am visat mari ţinuturi de gheaţã scãldate în soare, un alb imaculat şi fluorescent care mã scotea în afara timpului. Reni minunaţi, întinderi nesfârşite. Apa rece, apa vie¦ Cuvintele sensului originar.
Alunecând pe gheaţã ca într-un carusel feeric, ştiind cã vina, ca şi durerea, ca şi teama, şi-au încetat existenţa.¦
Am vãzut apoi sirene ireale ridicându-se din ape pentru a da glas unei cântãri ce depãşea terestrul. Dar nu erau înşelãtoare, nu atrãgeau în capcane muritorii rãtãciţi, ci doar întruchipau o altã minune a tãrâmului de dincolo.
Atât de aproape e acest tãrâm. Trebuie doar sã închizi ochii pentru a ajunge în el.¦ "Închide ochii". Stranie parabolã.
Nimic nu e imposibil. Am urcat doar pe scara literelor. a cuvintelor.
Îngerii buni, blânzi, luminoşi pluteau deasupra ţinutului îngheţat, iar eu le primeam, fericit, binecuvântarea. Iubita mea era o inocentã, diafanã creaturã plutind prin zãrile infinitului"¦
Atunci am înţeles de ce Dumnezeu ne-a creat din iubire.
*
- Delir al drogurilor, adolescente rãpite, vene tãiate. Câini lãtrând la porţile Infernului, cruci inversate. Sânge nevinovat acoperind ţinuturile fãrã nume ale devenirii. Metafore ucise, prostituţie. Moartea rânjind atroce dintr-un leagãn pãrãsit, ruginit, al unui copil rãmas fãrã copilãrie. Ai pomenit ceva mai dureros şi mai inutil de atât? Ai studiat asta la Litere?
- Da, partea cea mai complicatã este cã am învãţat numai despre asta. E o poveste fãrã sfârşit, o baladã eternã. O ratare a unei metamorfoze, dacã vrei, despre care au scris mii de spirite.
- Nu e un ţinut (sau o ţarã) pentru bãtrâni - ştii, desigur, la ce mã refer(**). Dar nu mai e nici pentru tineri. Şi nici pentru noi doi. E un ţinut al nimãnui, rece, morbid. Este ţara pustiirii perpetue. Practic, locul unde nimeni n-ar vrea sã se întoarcã.
- Ştiu. Mã gândesc de multe ori cã, deşi au supravieţuit într-un fel sau altul, vechile proverbe chinezeşti sunt ale lumii urmãtoare.
- Nimeni, în valea arsã a istoriei. ce macabru sunã - şi totuşi, cât de adevãrat. Nici nu ştiu dacã existãm cu adevãrat, Bianca. Dacã existenţa noastrã nu este o simplã convenţie. Şi atunci, cui foloseşte mãcelul pe care-l declanşãm?
- În ţara în care se ucid amintirile va pieri viitorul - nu cred cã e vreun proverb, mai degrabã am spus-o eu acum, deşi e posibil sã fie vreo adaptare.
- Vreau sã uit, dar nu mai pot. Aş vrea sã fug, dar nu mai am unde. Dar ceea ce mã înfricoşeazã cu adevãrat, mã face sã-mi îngheţe sângele în vene, este altceva. Un lucru despre care mi-e teamã şi sã vorbesc, deşi e derivat din precedentele.
- Ce anume?
- Aş vrea sã iert. Dar nu mai am putere sã fac asta. Înţelegi?
S-a dezbrãcat încet, oferindu-mi privirii trupul minunat, pe care îl ştiam deja pe dinafarã. Voiam doar sã îi simt pielea cât mai aproape, sã mã contopesc cu ea, sã gust din fructul pasiunii ca şi cum am fi fãcut-o pentru prima datã.
-Noi doi. Pânã la sfârşit, mi amor.
*
Am avut cel mai bizar vis de pânã atunci. Râurile însângerate s-au albit, fantomele copiilor ucişi au revenit la viaţã sub forma unor mici creaturi drãgãlaşe, templele idolatre au devenit locuri încãrcate de sfinţenie.
Totul în jur se transforma. Mi-am adus aminte de cuvintele Biancãi: "O ratare a unei metamorfoze despre care au scris mii de spirite". Iatã, toţi am perceput-o ca pe o ratare, dar în final s-a dovedit cã exista ceva în plus.
Deşeurile care sufocau omenirea au devenit spaţii verzi, operele închinate Antihristului au pierit într-o vâlvãtaie imensã, flacãra ezotericã a sufletelor noastre a început sã lumineze lin, ca o candelã.
Amintirile cele mai de preţ au prins din nou viaţã, ape cristaline au acoperit cu susurul lor eteric, ireal, tot blestemul care fusese aruncat asupra omenirii.
La sfârşit, pe cer a apãrut curcubeul. Am rãmas împietrit.
Curcubeul,legãmântul fãcut de Dumnezeu cu oamenii. Mila care s-a revãrsat asupra lui Noe.
De undeva de foarte sus, iubita mea îmi zâmbea. Ajunsese acolo pe scara literelor şi a cuvintelor, fãcuse o alegere.
Atunci de-abia am înţeles pentru ce a trebuit sã trãim.
*Culoarul Morţii - ecranizare dupã celebrul roman al lui Stephen King, în care trecerea pe Pãmânt este înfãţişatã ca un calvar, ca un act oribil, în care cei buni asistã continuu la faptele scelerate ale celorlalţi.
**Referire la filmul nominalizat la Oscar No country for the old men (Nu este o ţarã/un ţinut pentru bãtrâni), care sugereazã pierderea oricãrei însuşiri umane într-o lume a violenţei şi a perversitãţii.
|