Nu mai ştia de când cãuta printre gunoaie...
La început îi fusese tare greu.
Rãmãsese, într-o primãvarã, fãrã slujbã din
cauza unei altercaţii cu şeful lui direct.
Individul îi ordonase sã facã un fals, iar
el nu acceptase. Sub pretextul reducerii de
personal, din cauza cheltuielilor prea mari,
fu într-o zi dat afarã. Nu primi nici-o
explicaţie suplimentarã şi nici mãcar o
minimã compensaţie.
Îşi pierduse nu numai slujba, ci şi
locuinţa. Nu mai avea pe nimeni şi, de
altfel, era prea mândru ca sã cerşeascã un
adãpost. Se aciuiase, pentru început, într-o
casã pãrãsitã. Fusese avariatã din cauza
unei explozii de gaze, iar locatarii mutaţi
cine ştie unde. Era oarecum mulţumit pentru
cã în curte mai exista un vechi canal la
care se putea spãla şi de unde putea bea
apã. Primele luni mâncase numai pâine.
Descoperise o adevãratã voluptate în
înfulecarea acesteia. Nu cumpãra decât pâine
veche pentru cã altfel, foamea nu i-ar fi
dat ghes sã se opreascã.
Într-o zi, însã, micile lui economii se
risipirã...
Pânã seara nu mâncã deloc. Mai avea rezerve
din trecut. Slãbise, ce e drept, vreo 20 de
kilograme, dar cum nu se mai ducea la lucru,
nu avea nevoie de o aşa de mare energie.
Dupã ce soarele apuse, îşi luã inima-n dinţi
şi plecã aiurea prin oraş. În cartierul unde-
şi gãsise adãpost erau numai câteva blocuri
suferinde, cu tencuieli cãzute şi cu coşuri
de fum ce ieşeau prin spãrturi de pereţi. Se
uitã, cam cu scârbã, în primul tomberon ce-i
apãru în cale şi vãzu mai mult sticle de
plastic ce duhneau a bãuturi ieftine.
Urmãtorul tomberon, ce emana un miros
pãtrunzãtor de varzã stricatã, îl alungã
definitiv de acolo.
Îşi aduse aminte, cã în partea cealaltã a
oraşului era un cartier modern, cu bloculeţe
gen vilã de câte 3-4 apartamente. Se gândi
cã n-ar fi rãu sã încerce... Plecã deci şi
nu dupã mult timp începu sã meargã numai pe
strãzi lãturalnice. Lumea se uita la el
dezaprobator, doamnele strângându-şi
poşetele sub braţ, însoţitorii lor luându-şi
cãutãturi care mai de care mai fioroase.
Ajunse, în sfârşit, în faţa unei vile
luminate puternic şi strãjuitã de doi lei
din piatrã. În faţã, o curte imensã se
desfãşura într-o arogantã asimetrie. Se
apropie cu o oarecare teamã şi vãzu, lipit
de gard, tomberonul. Sub capacul acestuia
gãsi o adevãratã comoarã: o jumãtate de
bananã foarte puţin stricatã, douã capete
dintr-un salam uscat şi câteva coji de
caşcaval tãiate atât de neglijent pentru
stãpâni, dar atât de atractiv pentru el. Le
puse repede în sân şi plecã repede, de parcã
i-ar fi fost fricã sã nu îi ia cineva
nepreţuita comoarã.
În acea noapte mâncã pe sãturate. Savurã
resturile de carne rãmase pe sfoara ce
legase salamul precum nişte spaghete
milaneze, iar din caşcaval nu mâncã decât
jumãtate, cãci cine ştie ce va fi mâine?
A doua zi, se prezentã în acelaşi loc şi
începu sã-şi diversifice meniul. Se ducea cu
oarecare emoţii, iar uneori se simţea ca un
adevãrat boier. Oare ce bunãtãţi mã vor
aştepta la noapte?
Zilele se scurgeau fãrã prea mari
evenimente...
Într-o zi gãsi în tomberon un caiet de
însemnãri, rupt, dar nu îndeajuns cât sã nu
poatã fi reconstituit. Era un jurnal al
doamnei casei. Se duse la adãpostul unde îşi
ducea zilele şi începu sã citeascã. Acolo
unde paginile erau rupte îşi lãsa imaginaţia
sã curgã. Citea despre problemele acesteia,
despre cât de greu era sã dea jos
kilogramele adunate, despre indigestia pe
care a avut-o la capãtul unei îndelungate
petreceri, provocatã de un caviar mâncat
prea lacom şi multe, multe altele.
Caietul era gros, iar scrisul femeii mãrunt.
Zilele treceau, iar el simţea cã este deja
de-al casei. Intrase în micile intimitãţi
ale cuplului, le cunoştea deja toţi
prietenii şi se bucura atunci când plecau în
vreo cãlãtorie, undeva, unde nici mãcar nu
visa sã spere cã va ajunge.
Doamna lui (aşa începuse sã-i zicã) era, de
la un timp, tare nefericitã. Soţul era mai
mult plecat cu afaceri, iar ea se gândea,
tot mai des, sã-şi caute pe altcineva. Ar fi
încercat, dar se temea de furia soţului. Şi
apoi, dacã ar fi divorţat, ar fi rãmas pe
drumuri. Din ce ar fi trãit? I-ar fi lãsat
probabil casa de la munte şi unul dintre
autoturisme, dar, sigur, nu ar fi fost de
ajuns.
Încet-încet, ajunse sã se îndrãgosteascã de
ea. Suferea împreunã cu ea şi se bucura ca
un copil când citea cã îi este mai bine.
Începu, de la un timp, sã nu mai vinã
noaptea. Pe la prânz, se aşeza lângã un
copac aflat pe partea cealaltã a drumului şi
aştepta. Vroia sã o vadã.
Se scurserã, astfel, zile întregi. Femeia nu
apãrea deloc nici mãcar la o fereastrã. Dacã
este plecatã din localitate? Dacã s-a
despãrţit şi a fost alungatã din casã? Dacã,
Doamne fereşte, este bolnavã? Încet, îl
cuprinse disperarea. Ştia cã nu poate sã
sune la acea poartã şi sã întrebe. Ar fi
fost pe datã alungat şi, cine mai ştie,
poate dat pe mâna poliţiei.
Renunţã la adãpostul din casa pãrãsitã şi se
mutã, sub un pod ce traversa râul din
apropiere. Nu mai putea suporta depãrtarea.
În plus, trebuia sã fie dimineaţa, de cum
rãsãrea soarele, în faţa casei. Dacã doamna
lui pleca la ore matinale, cine ştie unde?
Într-o searã, se auzirã ţipete în casã.
Tocmai se pregãtea sã plece din faţa
acesteia. Îndrãzni sã se apropie de grilajul
curţii pentru a auzi mai bine. "Sã pleci,
târfã, şi sã nu te mai întorci niciodatã
aici!"
Primul imbold fu sã escaladeze grilajul şi
sã se ducã sã îi cearã socotealã individului
despre vorbele acelea dure. Cum îi putea
vorbi astfel doamnei lui?
Stãtu însã o clipã şi avu revelaţia: dacã
femeia pleca definitiv din casa aceea,
atunci va putea fi pentru totdeauna a lui. O
va lua de la început. Avea tãria sã o ia...
O va iubi cum n-a iubit-o nimeni pânã atunci
şi o va respecta pânã ce el va muri.
O uşã se deschise şi o vãzu...
Era atât de frumoasã...
Se îndrepta furioasã cãtre ieşire. Pãrul
blond îi cãdea pe umeri ca o învolburatã
cascadã, din ce în ce mai învolburatã.
Deschise poarta şi îl vãzu...
Ochii ei erau...
- Dã-te la o parte vagabondule! Ce cauţi în
faţa casei mele?
Îl îmbrânci, iar el nu simţi decât o
puternicã loviturã în moalele capului
cauzatã de unul din leii de piatrã.
În timp ce un firicel de sânge i se
prelingea din gurã, un singur gând mai
încerca sã scape: "Oare ce culoare au ochii
ei?"