se tânguie în dungã clopote din frunze uscate
şi e doar luna lui cuptor
ca atunci când visam la cerbi albaştri
mai ştii pãdurea
mai ştii cãrarea
mai ştii ceva din luna aceea mult prea rotundã
sau doar visam de nebun într-o barcã goalã
pe un lac mult prea adânc pentru moarte?
între timp am iscodit izvoarele
acum secate parcã de o lume mult prea lume
şi-mi trag o parte din lacrimi
ca pe un târâş de lemne retezate de tinere
ca sã nu le mai doarã rãdãcinile
ca sã nu mai viseze aiurea la stele
