ELIBEREAZÄ‚-MÄ‚!
Unu. Stãteam singur în camerã, pradã gândurilor, frãmântãrilor, anxietãţilor care mã bântuiau în ultima vreme. Ce sens aş putea gãsi vieţii mele?
Mã aflu rãtãcit într-o lume barbarã, promiscuã, ale cãrei dimensiuni kafkiene le redescopãr în fiecare zi. Totul este absurd, fãrã amintiri, înecat într-un prezent cenuşiu şi nemaiaşteptând nimic de la viitor.
Ar trebui sã trãiesc prin cititorii mei. Din pãcate, ei au alte treburi acum, sunt rãtãciţi prin cine ştie ce cârciumã sordidã, înecaţi în aburii alcoolului, sau se aflã printr-un bordel, încercând plãcerile mari, dar atât de efemere şi insipide în felul lor ale amorului contra cost.
Aş putea sã mã refugiez undeva la munte, uitat de toţi şi de toate, respirând aerul pur şi rece al înãlţimilor, dar din pãcate am plãmâni slabi, nu am nici banii necesari şi nici mãcar experienţa mersului pe munte.
Astfel încât nu am de ales. Citesc ziarele - violuri, crime, rãzboaie. Deschid tv-ul: sinucideri, greve, discursuri.
Singurul lucru bun care mi s-a întâmplat în ultima vreme a fost cã am început sã citesc “Castelulâ€, operã cãreia, în tinereţe, nu i-am acordat suficientã atenţie. Dar despre similitudinea dintre lumea descrisã de Kafka şi cea în care trãim, toţi, acum am amintit deja.
“O, Doamne! Ce chin fãrã început şi fãrã sfârşit, ce epopee a nonsensului! Dacã chiar exişti, dacã îţi pasã de mine şi de aceastã soartã de damnat, te implor, elibereazã-mã!â€.
“Nu te pot elibera, dacã nu te eliberezi mai întâi singurâ€, am auzit o voce.
Miracol! Iatã cã m-a auzit!
Dar rãspunsul nu mi-a plãcut deloc.
Doi. Virgil îşi petrecea viaţa imobilizat într-un scaun cu rotile. Cãzuse rãu pe gheaţã în timp ce executa un salt la patinaj, direct cu spatele spre sol, şira spinãrii îi fusese afectatã şi rãmãsese paralizat de la brâu în jos.
Medicii fuseserã fermi: nu se mai putea face nimic. Nu va mai putea merge niciodatã.
Şi astfel a fost nevoit sã-şi ducã zilele în ultimii ani. Aproape nemişcat, deplasându-se cu scaunul, fiind nevoit sã se îmbrace şi sã facã majoritatea lucrurilor cu greutate, sã audã tumultul vieţii de afarã ca pe ceva venind de foarte departe, intangibil.
Sã fii aproape mort pentru tine însuţi şi pentru cei din jur.
Sã ajungi sã nu-ţi mai doreşti nimic, decât sã fii iar normal.
Sã îţi pierzi orice urmã de interes pentru viaţa pe care o duci.
Şi totuşi, sã trãieşti şi sã fii condamnat la acest tip de “viaţãâ€.
Câteodatã, când auzea pãsãrelele bãtând în geam sau ciripind, se gândea ce bine ar fi dacã omul ar putea zbura. Dacã ar avea aripi şi s-ar putea ridica la înãlţimi nebãnuite, dacã ar putea scruta azimutul fãrã teamã.
Nu, omul nu poate zbura.
Dar el nu putea nici sã meargã.
“O, Doamne, dacã exişti cu adevãrat, te implor, elibereazã-mã! Fie-ţi milã de mine!â€.
“Nu te pot elibera, dacã nu te eliberezi mai întâi singurâ€, a auzit o voce.
Miracol! Iatã cã l-a auzit!
Dar rãspunsul nu i-a plãcut deloc lui Virgil. Mai mult, i s-a pãrut de-a dreptul stupid. Cum sã se elibereze singur, dacã nu putea nici sã meargã la toaletã cum trebuie?
Probabil cã, în cazul lui, Dumnezeu a fãcut o glumã proastã...
Trei. Orele trec greu şi apãsãtor - şi mã înspãimântã, ca o ruletã ruseascã a destinului.
Aş vrea sã fiu din nou tânãr, sã pot râde, sã pot iubi, sã mã frec pe faţã cu zãpadã în aerul rece al iernii.
Sã pot glumi, sã simt cã trãiesc.
Sã pot privi cãtre Infinit.
În loc de asta, stau singur într-o încãpere prãfuitã, oripilat de lumea în care nu eu am ales sã trãiesc, temându-mã chiar ca totul sã nu devinã mai rãu în curând.
Îmi amintesc ca prin vis cum, demult, alergam pe terenul de fotbal şi încercam anumite driblinguri. Cum, tot demult, gustasem din fructul iubirii alãturi de una dintre prietenele mele. Cum bãusem o sticlã de bere rece pe malul mãrii, privind mişcarea necontenitã a valurilor şi simţind minunata brizã marinã.
A trecut foarte mult timp de atunci.
Acum stau singur, distrus, pãrãsit, trist, cuprins de o melancolie fãrã seamãn şi ştiind prea bine cã nu mai am ce aştepta.
Mai mult, îmi dau seama cã nimic din ceea ce reprezintã mijloacele cu care de obicei “se pãcãlesc†oamenii nu mi-ar fi de niciun folos. Nu voiam nici sã mã îmbãt, nici sã prizez ceva, nici sã plãtesc o prostituatã. Nu mi-ar folosi la nimic sã mã trezesc din aceste excese într-o dimineaţã tristã, sordidã, în care sã mã confrunt iar cu aceleaşi probleme ale inadaptãrii şi singurãtãţii, dar chiar mai trist şi mai dezabuzat ca de obicei.
Nu, pot spune cã îmi doream altceva, mult mai important: sã mi se redea bucuria de a trãi. Pe care o avusesem odatã şi acum nu mai era de gãsit, şi ajunsesem sã privesc lumea ca un alungat în Infern care îşi ridicã privirea cãtre Paradisul pierdut.
“O, Doamne, te conjur! Mi-ai vorbit ultima datã, deci acum ştiu cã exişti! Fie-ţi milã şi elibereazã-mã!â€.
“Ai de parcurs o lungã încercare... Nu poţi sãri peste etape, nu poţi ocoli vicisitudinile vieţii...â€, am auzit aceeaşi voce.
Însã rãspunsul nu mi-a plãcut deloc.
Dumnezeu, care e Atoateştiutor şi Atotputernic, sã nu-mi poatã rãspunde la cerere decât în felul acesta?
Patru. Virgil era cuprins de o depresie adâncã, cãzuse pradã unui sentiment sfâşietor.
Îşi aducea, vag, aminte, scene din tinereţe, când exersa noi şi noi figuri pe gheaţã, cu pasiune, cu dãruire, sperând cã va deveni cândva campion naţional... “Magia gheţii†era pretutindeni.
Îşi mai amintea cum fusese prima noapte de dragoste în compania Alinei, prietena sa de atunci, patinatoare şi ea...
Auzea, ca prin vis, aplauzele şi uralele publicului, încântat de mãiestria sa, de “desenele†unice pe care le fãcea pe gheaţã, şi îşi rememora cum fãcea reverenţe cãtre tribunã, încântat de faptul cã le putea dãrui acelor oameni ceva de preţ, ceva ce-şi doreau...
Acum era un simplu paralitic, uitat chiar şi de prieteni, care se târa prin casã cu cãruciorul şi îşi mai verifica din când în când conturile de e-mail, de când fratele sãu îi fãcuse rost de un calculator.
O lume întreagã se deschidea dincolo de ferestrele apartamentului sãu, dar el era silit sã o contemple neputincios, fãrã a putea participa la vreo acţiune, era constrâns sã audã totul, lãtratul cãţelului vecinilor, chicotelile jucãuşe ale fetiţei familiei de vizavi, zgomotele din timpul partidelor de amor ale cuplului de deasupra, totul, dintr-un scaun cu rotile, imobilizat, blestemat...
Aceasta numai viaţã nu se putea numi.
Şi ştia cã nu se va termina niciodatã...
Decât atunci când va muri.
“O, Doamne, te conjur! Mi-ai vorbit ultima datã, deci acum ştiu cã exişti! Fie-ţi milã şi elibereazã-mã!â€.
“Ai de parcurs o lungã încercare... Nu poţi sãri peste etape, nu poţi ocoli vicisitudinile vieţii...â€, a auzit aceeaşi voce.
Lui Virgil nu i-a plãcut deloc rãspunsul. Probabil cã Dumnezeu îşi bãtea joc de el.
Cum aşa, o divinitate atotputernicã sã-i adreseze astfel de cuvinte? Sã nu poatã rãspunde altfel cererii sale?
Cinci. Privesc în gol, în timp ce sorb din paharul cu suc proaspãt de portocale.
Dacã nu poţi sã te bucuri de viaţã, existenţa nu are niciun sens.
Sã contempli. Sã adulmeci. Sã întinzi mâna.
Dar sã nu atingi niciodatã cu adevãrat.
Straniu destin al unui scriitor obsedat de scrierile lui Kafka şi ale lui Edgar Allan Poe, bântuit, poate, noaptea, de spiritele celor doi mari scriitori, dar, mai presus de toate, condamnat la aceeaşi viziune tragicã asupra vieţii, la aceeaşi descompunere moralã, la acelaşi nihilism...
Noaptea, întunericul.
Corbul, soarta.
Nebunia, sinuciderea.
Nu, trebuie sã trãiesc. Sã merg înainte, oricât ar fi de greu.
Dar trebuie, totodatã, şi sã primesc un rãspuns.
În faţa acestui dezastru, în faţa acestui spleen cumplit pe care şi cei mai depresivi scriitori ai omenirii ar fi invidioşi, în faţa acestei neputinţe morbide, Dumnezeu ce are de zis?
De la omenire oricum nu mai aştept nimic. Soldaţii kamikaze se aruncã în aer, luând dupã ei şi alte vieţi nevinovate, politicienii îşi clãdesc imperii construite prin minciunã, fetele sãrace au ajuns sã se prostitueze de la 12 ani. O mare de sânge şi de pãcat acoperã omenirea.
Nu mai e loc de regrete, violenţa şi desfrâul sunt singurele care fac legea.
Deci e atât de greu sã fiu eliberat? Sã fiu scutit de aceste imagini de coşmar, sã mi se redea sensul existenţial?
“Cunosc frãmântãrile taleâ€, am auzit o voce adresându-mi-se cu blândeţe. “Dar fii sincer şi recunoaşte: pentru cine vrei sã te eliberez? Pentru ceilalţi sau pentru tine însuţi? Vrei sã fii liber ca sã nu mai suferi, ca sã nu mai simţi propria durere şi propria neputinţã. Vrei sã fii liber asemeni unei pãsãri care nu vrea sã simtã alicea vânãtorului, şi nu sã zboare cãtre înãlţimi pentru binele speciei. Am luat în serios cazul tãu şi nu îţi minimalizez chinurile. Dar trebuie sã ajungi sã vrei sã fii liber pentru ceilalţi, nu din propria pornire egoistã. Aceasta e lecţia de neevitat a vieţiiâ€.
Am tãcut, negãsind un rãspuns potrivit.
Dar am cãzut pe gânduri. Era prima oarã cã mi se releva un aspect al tragediei mele la care nu mã gândisem pânã atunci.
Mi-am amintit de Virgil, un vecin, fost patinator, acum imobilizat în scaunul cu rotile. Mi-am spus cã, orice s-ar zice, soarta lui e infinit mai greu de îndurat decât a mea.
Am luat o pastilã de dormit şi m-am culcat, puţin dupã miezul nopţii.
|
