interviu cu scriitorul Haralamb Zincã (Hary Isac Zilberman)
(4 iulie 1923 â€" 28 dec. 2008)
În vârstã de 80 de ani, autor a multor romane poliţiste, de spionaj şi aventuri, Haralamb Zincã, pe numele sãu adevãrat Hary Isac Zilberman, poate şi vrea sã scrie în continuare. Cãrţile sale s-au nãscut din pasiunea pentru mister şi aventurã, din experienţa acumulatã în perioada rãzboiului. Mai bine de 50 de ani s-a dedicat scrisului, cititorilor, oferindu-le acestora aproape 40 de cãrţi. Pasiunea pentru romanul poliţist a apãrut încã din copilãrie, când citea cãrţi din colecţiile de aventuri. â€Ulterior au apãrut cãrţi din Occident traduse şi puse în vânzare. Mi-am zis: ce, noi nu putem scrie romane ca acestea?†Faptul cã a reuşit a dovedit-o locul sãu în literatura de gen. Pentru cã în romanele sale totul este ficţiune autorul mãrturiseşte cã â€a fost nevoie de foarte multã atenţie ca acţiunea sã curgã ca şi cum ar fi fost adevãratãâ€.
- Cum a apãrut pasiunea dumneavoastrã pentru romanul poliţist?
- A fost o provocare. Frecventând chioşcurile de ziare am constatat cã apãruserã colecţiile de aventuri, care erau ca nişte broşurele. Şi pentru cã nu mai vãzusem aşa ceva pânã atunci, am început sã le citesc foarte intens, pentru cã eram curios. În aceste broşuri am început sã caut, sã descopãr realitãţi pe care aş fi putut sã le fotografiez, inspirându-mã astfel pentru lucrãrile mele. Ulterior au apãrut în tipografii aşa-numitele colecţii de 15 lei. Ce erau aceste colecţii? Erau cãrţi aduse din Occident şi traduse aici. Dar autori români nu erau. Şi atunci eu m-am simţit oarecum jignit şi mi-am spus: â€Oare noi nu putem realiza aşa ceva?†Deci, cum spuneam, a fost o provocare venitã din partea lui Mihu Dragomir â€" poet, traducãtor, mai în vârstã decât mine, cu care m-am împrietenit şi am început sã schimbãm opinii. El citise foarte multe cãrţi strãine poliţiste şi mã încuraja sã scriu şi eu.
- Cum vã alegeaţi personajele? Din lumea realã, pe baza unor evenimente întâmplate sau este purã ficţiune?
- Încã din timpul şcolii am compus diverse istorioare. Treptat-treptat totul s-a dezvoltat de la sine. Totul este ficţiune, dar ea te obligã sã stabileşti cadrul, acţiunea, trebuie sã ai în vedere tipurile de indivizi-personaj. Dacã, pe stradã, vedeam la o domnişoarã ceva interesant pentru ideea cãrţii mele â€" îmbrãcãminte, anumite mişcãri, gesturi sau tipuri de comportament â€" îmi luam notiţe şi analizam tipul de om care-mi putea fi personaj. Este nevoie de foarte multã atenţie pentru ca acţiunea sã curgã ca şi cum ar fi adevãratã.
- Cu cine aţi colaborat pentru a beneficia de anumite informaţii, care ţin practic de tehnicile poliţiei judiciare? Existã surse concrete în acest sens?
- Evoluând cu scrisul meu am avut o poziţie bunã în cadrul Uniunii Scriitorilor şi, ulterior la Ministerul de Interne. Aici aveau loc sesiuni sau şedinţe de lucru â€" pe atunci se ţineau la Cercul Militar Naţional â€" iar cei care veneau cu cereri de a lua parte la aceste şedinţe erau acceptaţi. Iar nouã ne foloseau aceste discuţii. Aşa cum vã spuneam este nevoie de foarte multã atenţie pentru ca acţiunea sã curgã ca şi cum ar fi adevãratã. De aceea, mulţi cred cã sunt un specialist, deşi nu este aşa. Unii cititori cred cã am fost colonel în poliţie, alţii în Securitate. Nu este adevãrat. N-am fost decât un simplu caporal de armatã.
- Spuneţi-mi câteva cuvinte despre cartea-document.
- Cartea-document este îmbinarea ficţiunii cu documentele. Pe baza acestor documente şi a unor întâmplãri reale din cel de-al doilea rãzboi mondial, am creat romane de spionaj în care personajele erau imaginare, dar acţiunea la care luau parte aceste personaje era realã. Totul a pornit de la ‪i a fost Ora Hâ€, care mi-a cerut o muncã de documentare extraordinarã, stenografii cu mãrturii, dosare cu faptele petrecute, rapoarte etc. De exemplu, la â€Noiembrie însângerat†am lucrat peste 20 de ani. Am început pe vremea lui Ceauşescu pânã la un moment dat când nu am mai avut acces la arhive. Aşa cum am scris şi în carte, ea nu s-ar fi împlinit nicicând, dacã n-aş fi obţinut, dupã îndelungi stãruinţe, aprobãrile de rigoare pentru a consulta â€dosarele secrete†rezultate de pe urma rãpirii şi asasinãrii de cãtre legionari a prof. Virgil Madgearu şi a prof. Nicolae Iorga. Aceste dosare, împreunã cu alte documente scoase literalmente din flãcãri, se aflau în pãstrarea Arhivelor Naţionale ale Statului, a Departamentului Securitãţii Statului şi a Arhivelor C.C al P.C.R.
Şi dacã v-am spus cum a apãrut pasiunea mea pentru romanul poliţist, pentru cã a venit vorba de rãzboi, pasiunea mea pentru scris a început în perioada rãzboiului. Pentru cã viaţa a vrut ca eu sã particip la rãzboi, am ştiut cã mã voi consacra scrisului pe tema rãzboiului. Şi am pornit la lucru cu multe pagini de jurnale. Îmi pare rãu cã nu am reuşit sã termin o carte care avea sã reprezinte un capitol serios din timpul celui de-al doilea rãzboi mondial. Caietele şi jurnalele mele au încurajat într-o mare mãsurã scrisul meu.
- Aţi scris aproape 50 de cãrţi. Foarte multã documentare şi o muncã istovitoare la masa de scris. Îmi imaginez cã au fost, poate, perioade în care familia a trecut, oarecum, pe planul secund.
- Copilul meu mi-a reproşat cu mult timp în urmã cã nu prea am fost alãturi de el în perioada copilãriei şi a adolescenţei lui. Eram, mai mereu, plecat la Sinaia, unde puteam sã lucrez în linişte şi unde aveam mai mult randament, spre deosebire de Bucureşti, oraş în care mã simţeam tracasat. El mi-a simţit lipsa. Soţia mea m-a înţeles şi a fost întotdeauna alãturi de mine.
- La ce lucraţi acum?
- În momentul de faţã nu scriu. Am proiectele mele. Nu m-am apucat de lucru din mai multe motive. Unul ar fi cã aş vrea ca în jurul meu sã fie mai multã ordine printre cãrţi. În al doilea rând, trebuie sã încerc sã înţeleg ce se petrece cu Uniunea Scriitorilor. Eu mã retrãgeam întotdeauna sã lucrez la Sinaia, la Peleş, uneori la vilele noastre ale USR - ului. Stãteam retras şi lucram în linişte. Era o atmosferã plãcutã. Acum nu mai existã atmosfera aceea a noastrã de lucru, de altãdatã. Uniunea Scriitorilor, din pãcate, nu mai are ideile pe care le avea cândva.
- Ultima dumneavoastrã carte este â€Moartea mirosea a Christian Diorâ€, apãrutã la Editura Militarã, 1997.
- Aceasta este o carte realizatã din ambiţia de a rãsãri din nou în librãrii cu o carte poliţistã. În altã ordine de idei, tipul acesta de scriiturã a avut un rol important în viaţa mea. Întotdeauna simţeam cã sunt pândit şi îndemnat sã scriu.
Totul a pornit de la ideea comiterii unei crime la comandã, prin telepatie. Pentru aceasta am cercetat arhive de documente, am discutat cu oameni de specialitate, cu psihiatrii, sã vãd dacã se poate manipula o persoanã cunoscutã, labilã psihic, pânã-ntr-acolo încât sã comitã o crimã. Şi am aflat cã se poate.
- Care este semnificaţia titlului â€Moartea mirosea a Christian Diorâ€?
- Este un titlu şoc. Romanul poliţist este un joc al misterului, joc ce presupune, la rândul lui, multã seriozitate. Ori de câte ori â€am ucis†pe cineva, am fãcut-o cu seriozitate. Am fost întotdeauna foarte calculat în toate detaliile ce alcãtuiesc o carte poliţistã.
din cartea â€27 Dialoguri - Construcţii incompleteâ€, Ed. Tiparg, 2013
