Când uit cine sunt, mã caut nicãieri. Atât de vagi îmi sunt amintirile. Ştiu doar cã m-am uitat peste chipul tãu şi l-am râvnit. Şi a fost pãcat cã nu am spus nimic. Acum, de-aş vrea sã-ţi spun, eu, n-aş mai avea voce, tu, n-ai mai putea auzi. Dar totuşi, o ştim. Ne întâlnim uneori pe stradã; uite acum sunt cu el, tu cu ea, am fi putut fi împreunã. Uite ce-am fi pierdut... ce? Probabil cã povestea s-ar fi repetat, sau nu. Nu vom avea de unde şti. Putem doar sã ne întrebãm cum ar fi fost de-am fi vorbit. Ei... cum?! Poate ai fii fost tu acela, poate aş fi fost eu aceea, sau... poate nu.
