ADAGIO
Mã caţãr, cu mâinile şi picioarele scrijelind zidul murdar,lãsând urmele mele altora care vor veni şi se vor întreba cine le-a fãcut, pânã la fereastra cu gratii ce mã separã de lumea de afarã. Încerc sã strig, sã dau un semn cã sunt acolo, cuiva care m-ar putea auzi, dar strigãtul îmi îngheaţã pe buzele uscate, transformându-se într-un geamãt stins, ca acela pe care mi s-a pãrut cã l-am auzit când rupeam un trandafir abia imbobocit,undeva într-un cimitir,la un mormânt ce ascundea în el un Nimeni.Şi acum, ca şi atunci, simt cã o multime de Nimeni, într-un imens Nimic mã înconjoarã. Dar acest Nimic însufleţit de o mulţime de Nimeni te cheamã mereu, te îmbie cu un grotesc dans de sunete şi culori, care îţi vor fi chiar dragi.
Deodatã, aud pic,pic,pic…,mã opresc şi-mi imaginez cã trebuie sã fie curgerea clipelor,zgomotul timpului pe care îl credeam mort. Dar ştiu cã timpul este chiar mort în nemãrginirea sa, viu doar pentru noi cei care suntem înlãnţuiţi în fragmente ale lanţului sãu,Da, timpul este mort încã de la început şi mort va fi mereu.
Pic,pic,pic,…din ţeava strãlucitoare a cãzii cade câte o picãturã de apã,se prelinge pe emailul alb,precum clipele,fãrã nicio noimã, prin abisul pustiu,atrase din trecutul lor într-un un prezent ce le surâde, spre un viitor mort şi el.Iar aceastã curgere este singura senzaţie de viaţã pe care o percepem, dar întregul este mort.Apoi picãturile de apã se strâng într-o bulã de formã neregulatã ce se umflã pe mãsurã ce înghite o nouã clipã, începe sã fremete, cuprinsã de nelinişte, pentru cã a adunat în ea prea multe clipe,prea multã viaţã moartã.Dintr-o datã se rupe, se transformã într-un firicel subţire şi vioi ce aleargã spre gura de canal în Neant.Şi apoi, totul de la capãt.
M-am lãsat furat de ceea ce pãrea a fi viaţã, uitând de cãutarea luminii de afarã. Nici n-am bãgat de seama când am început sã aud nişte paşi. Paşi de toate felurile:unii sunt apãsãţi şi puternici, furioşi parcã,alţii abia furisati şi şovãielnici, paşi neliniştiţi, paşi cutezãtori şi semeţi. Vin din ce în ce mai mulţi, amestecaţi într-un vacarm, dar eu ştiu cã mai am puţin pânã la fereastra dincolo de care se aflã lumina. Plecaţi, plecaţi voi paşilor,nu puteţi sã mã opriţi cu neliniştile,spaimele,îndoielile şi rãtãcirile voastre!Dar nu pleacã,presimţind cã mai am puţin pânã la fereastrã, iar vacarmul lor se transformã într-o singurã voce, care-mi spune cã nu este nicio lumina afarã, cã tot ce este aici este şi dincolo.
Dar speranţa îmi întãreşte braţele vlãguite şi mã îndeamnã sã nu ascult vocea paşilor. Nu reuşesc sã ajung pânã la acea fereastrã şi mã întorc obosit din drum. Pasii s-au retras şi ei, cu respect parcã, cuibãrindu-se în câte un ungher.Îi voi goni pe toţi, cândva, furios, alergându-i de colo-colo, speriaţi de moarte.
Acum încep sã zugrãvesc zidurile cu iluzii,fãrã sã mã gândesc la fereastra aceea. Zugrãvesc cu artã, cu femei pline de voluptate,cu balsam dãtãtor de uitare,cu mocirlã, cu sublim, cu filosofie, cu tot ce-mi trece prin minte.Totul este sã şti cum trebuie sã combini aceste ingrediente: pun puţin din acesta, mai mult din celãlalt,amestec. Înmoi pensula,trag mai întâi o linie, apoi încã una, închid ochii şi las doar sufletul sã conducã mâna. Apoi, deschid ochii, ca pe nişte ferestre mari ale unei case în care nu se întâmplã nimic şi este dornicã de necunoscut, de schimbare şi privesc tot ce am zugrãvit. Dupã un timp, când tocmai eram mulţumit,începe sã plouã.
Aceleaşi picãturi care se scurgeau prin ţeava nichelatã, repetate de mii de ori, toate pãrând pline de viaţã, dar moarte chiar în clipa în care se nasc spalã totul,în timp ce eu privesc şi surâd cu tristeţe, dar şi cu înţelegere.Au lãsat în urmã Nimicul,marele Nimic, dar asta fusese şi înainte, doar cã frumos colorat şi atrãgãtor.
Totul se repetã. Trag linii şi aştept sã vinã ploaia. Am încã timp, timpul meu. O iau de la capãt zugrãvind pereţii, uneori cu bucurie,alteori cu tristeţe sau cu urã,cu dispreţ ori resemnare. Îmi aduc aminte de fereastra aceea de sus şi ştiu cã voi ajunge cândva la ea, la lumina de afarã. Am,încã, timp…
Paul Spanu
|
