Tristã-i toamna când se duc cocorii,
Se adunã-n cete negre, norii,
Recolta e pusã în hambare
Iar frunzele alergã hoinare.
Bruma omoarã ultima floare,
Plutesc rãzleţi fulgii de ninsoare,
Vântul rece în obraji ne bate
Alungându-ne visele toate.
Sufletu’-ngheţat cere-alinare,
Ne e dor de a verii dogoare,
De triluri ce inundã pãdurea,
De briza ce vine de aiurea,
De cãrãrile-nguste de munte,
De farmecul din serile mute,
De frumoasa zi lungã de varã,
De noaptea liniştitã, uşoarã.
De ploaia care udã pãmântul,
Şi de şoapte sosite cu vântul,
De florile-ncãrcate de rouã,
De magie când luna e nouã.
Însã şi toamna e tot a noastrã
Şi o primim bãtând în fereastrã;
Dacã venind ne şi întristeazã,
Mai bunã-i ca iarna ce-i urmeazã.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Fiecare anotimp are frumusetea lui, nici unul nu poate concura, insa, cu jovialitatea verii, dar poate in asta consta frumusetea toamnei ca, dupa zburdalnicia verii, ne ofera un moment de repaus, de singuratate cu noi insine, de sinceritate, iar pentru aceste lucruri trebuie sa-i fim recunoscatori toamnei si asa cum spuneti dvs. s-o acceptam ca fiind a noastra.
2.
în copilãrie toate anotimpurile erau la fel de frumoase, acum le mai simţim şi dupã sufletul nostru, în general mai nostalgic şi mai încãrcat de greutãţile vieţii, mi-a plãcut poezia