Plecaţi prieteni cu un tren din garã;
Duioase , clipele ne rãstigneau,
Şi v-am privit urcând pe scarã
Şi-am tresãrit când fiarele scrâşneau.
Când s-a pornit maşina infernalã
De pe peronul negru, fluturam
Batiste. Şi ne-am trezit cu gara goalã
Şi Doamne, cât de trişti eram!
Şi cât uram invenţia umanã
Ce alerga pe sinele de fier cu voi,
Şi alergând ne adâncea o ranã
Sporind şi timp şi spaţiu între noi.
Şi dupã ce-aţi trecut dincol‘ de zare
Batistele mai fluturau în vânt,
Şi rãvãşiţi eram ca o vâltoare,
Nu reuşeam rosti nici un cuvânt.
Dar ne-a trezit un scrâşnet de macaz
Şi ne-am privit în ochii goi,
Eram tãcuţi cu lacrimi pe obraz
Noroc cã rãmãsesem amândoi.
Noi vã purtam vã mereu în gând
Şi am ajuns acasã necãjiţi,
Ne consolãm acum sperând
Cã în curând, la varã, reveniţi.
Ne-am liniştit când telefonul a sunat,
Ne-aţi anunţat cã aţi ajuns la Iasi;
Cu mersul , trenul nu a performat,
Dar aţi luptat ca doi ne-nfrânţi ostaşi.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
îţi mulţumesc pentru sentimentele prieteneşti pe care le exprimi atât de frumos în aceastã poezie şi te asigur cã aceste sentimente sunt reciproce
