Unde e ungheru-acela liniştit,
Unde prea adesea eu treceam grãbit
Ca sã-ţi spun o vorbã, sã-ţi aduc o veste,
Unde-i colţişorul? Unde-i? Unde este?
Tu lucrai tãcutã cu ochii-n hârtii,
Era lungã ziua, clipele pustii;
Eu veneam atuncea, un amic stingher
Şi-ţi curmam rãceala din acel ungher.
Te gãseam adesea tristã şi oftând,
Mai rar, câte-odatã, te-auzeam cântând;
De erai seninã, tristã de erai,
Mã primeai voioasã-n colţul tãu de rai.
Când eram adesea ne-nţeles şi trist,
Nu voiam pe lume nici sã mai exist,
Eu veneam la tine sã te vãd ce faci,
Mã încurajai, mã vedeai stângaci.
Discutam atuncea câte sunt pe lume,
Ne legam viaţa de-ntâmplãri şi glume,
Şi uitam necazuri, negrele-ntristãri,
Lunecam cu gânduri pe-nsorite mãri.
Tu-ţi spuneai tot pãsul, eu te ascultam,
Ca un bun prieten te încurajam;
Şi-o astfel de clipã, în loc sã mai stea,
Tu puneai ibricul şi fãceai cafea.
Ne trecea desigur timpul mai uşor,
Trãind din iluzii, ne-mbãtam de dor;
Din aceste visuri şeful ne trezea,
Când uşor şi galeş uşa deschidea:
Întreba atunci, exprimând mirare,
De vreo veste nouã sau de vreo lucrare,
Se da-n altã vorbã ca un prefãcut,
Încât noi sã credem cã n-a priceput…
Unde-i colţişoru-acela liniştit?
Câte dulci iluzii cu el au pierit,
Şi cu asfinţitul toate au apus,
De atâta vreme-o vorbã nu ne-am spus!
|
