Îţi aminteşti cum priveai placid
Rana ce se cãsca-n abisul întristãrilor noastre
Numãrând coastele neîncrederii?
Voiai sã mã doarã, deşi te-omora implicit...
Era primãvarã cu arome dulci de salcâmi,
Dar toamnã veştedã în noi,
Cei doi cãţãrãtori pe vorbe şi iluzii â€"
Vornicul înserãrii se cuibãrise
De ceva vreme pe plãcile reci, de teracotã,
Din sufletele noastre-amare,
Într-o ceaţã gri-alburie,
cu marama tivitã de indecizii.
Momentul acela a fost grãitor
Pentru ce urma sã devenim
Odatã cu înstrãinarea tacitã:
Tu...pribeagul din crisalida şovãielilor mele
Eu...nehotãrârea dorinţelor tale.
Mihaela Oancea
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Prin aceste versuri cred cã am trecut cu toţi, cel puţin odatã în viaţã. Frumoase versuri!
2.
din suferinţa iubirii se pot naşte frumuseţi
la fel ca tuberozele din nişte cepe
