Clipeşti în acelaşi spaţiu
dãltuit parcã pentru noi
ori..aşa îl simţim;
tresari la foşnetul pãdurii
ce-şi spune mai departe povestea.
Gândeşti la noi? Atunci nu eşti departe!
În memoria retinei ne-au rãmas
o creastã de munte, cerboaice şi brazi,
verde ce se rostogoleşte molcom
printre izvoarele reci.
Azi nu-i nimic potrivnic,
ci simplã devenire.
În vene-ţi curge clipa
ce ne-a rotit în ceruri,
iar dorul e cununã
de maci însângeraţi
ce-n zbor de libelule
atinge cu aripa
azurul
dãruit
în rãcoarea
unei seri de mai.
Mihaela Oancea
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
multa emotie si sentimente transmiti prin versurile tale...felicitari.
