De unde-apari, femeie, când zidu-mi se prãvale?
Nu mi-ai rãspuns odatã şi eu nu îmi rãspund...
Privirea ta îmi rupe din mine-atâta jale
Cât vãzu-ţi în zidire cu totul îl ascund.
De ce rãsai tãcutã ca-n noapte o luminã
Cu pântecul la gurã, cu zâmbetul domol?
Cu orice cãrãmidã grãbesc s-astup o vinã
Însã ea hohoteşte în sufletul meu gol.
Alãturi, în ruine, bisericile picã,
Cetãţi şi cu palate în colb s-au prefãcut
Doar mãnãstiri de mâna-mi zidite-n cer ridicã
O cruce ca un ţipãt îndurerat şi mut.
În timp orice perete statornicia-şi sparge
Şi totul se petrece, şi toate s-au schimbat,
În piept doar suferinţa rãmâne fãrã margini
Cãci ştiu cã iar veni-vei în zidul meu înalt.
Îmi muruiesc durerea în dungile perfecte,
Sudorile cu lacrimi un bob au devenit,
Supus îţi gãtesc locul în orişice perete
Ca mai comod sã fie mormântul tãu zidit.
De ce soseşti, femeie, la mine nechematã?
Lasã sã-mi cadã zidul, cu dânsul sã dispar...
Blestemul ori iubirea îmi dai de orice datã
Când te aşezi tãcutã pe tronul de mortar?
De câte ori pe ziduri îmi prãvãlisem firea,
Dar lângã ele iarãşi şi iarãşi mã trezesc...
Atunci şi vii, iubito, tãcutã ca Iubirea â€"
Tu sã rãmâi ziditã â€" eu alt chin sã pornesc!
