În multa neştiinţã a vieţii mele, citind, l-am cunoscut…
La început mi-a luat gândurile şi mi le-a dus în curcubeul cerurilor, rãtãcindu-le printre culorile lui nemuritoare…
Apoi mi-a luat cuvântul întrebãrilor mele şi mi l-a spãlat în spuma mãrii printre sute de catarge care lasã malurile…
Mi-a luat paşii şi mi i-a plimbat prin codrii de aramã, în vecinãtatea pãdurii de argint…
Mi-a luat mirãrile şi mi le-a aşezat lângã izvoarã, sã se sfinţeascã în parfumul tãmâiet al florilor tremurãtor albastre…
Mi-a luat anotimpurile şi mi le-a plimbat sara pe deal, brodându-le în ritmurile şi rimele sale ca un ecou de bucium venit din alte vremuri…
Mi-a luat vorbele zilnice şi mi le-a aşezat pe pajiştile înflorite ale metaforelor sale. Sã se molipseascã…
Mi-a luat tot…Şi m-a lãsat cu sufletul gol, prãbuşit în hotarul timpului.…
Abia când am privit în inima mea, am vãzut cã mi-a aşezat acolo LUCEAFÄ‚RUL…
Atunci sufletul mi s-a rotunjit ca o pâine bine crescutã, pe care se vedeau doar nişte crestãturi. El îmi crestase pe suflet un dor nestins:
DOR DE EMINESCU!
