Ploua, inca ploua peste gandurile mele.
Uzi, reci, zgribulite, se inghesuie unele
in altele. Unele dau sa scanceasca, au
ramas la margine. Ploaia le bate, vantul le
scutura. Sunt linia intai. Pana sa se
porneasca toate pe plans, pe altele,
ascunse dupa cele dintai le-a atins deja
toropeala. Unul casca zgomos si
inconstient. Alaturi sprijinindu-se de
confrati, motaie altul. Totul pare pierdut.
Disperare, toropeala, inconstienta. Val
dupa val ploaia loveste. Aaaaah - striga
unul., disperat, toropit, inconstient, nu
stiu sa-l depistez - m-ai calcat pe picior,
si m-ai calcat rau de tot, dobitocule. Pe
data totul invie. Nimeni nu se inghesuie,
nimeni nu scanceste, nimeni nu casca,
nimeni nu motaie. Cu iuteala proprie doar
lui, gandului, toti se intreaba ca
unul:"Cine-i dobitocul?" S-a surprins si
el, cel calcat pe picior, sa se
intrebe"Cine-i dobitocul?" Nici chiar
dobitocul nu pare sa stie ca el si nu altul
l-a calcat pe picior pe disperatul,
toropitul, inconstientul, (cine stie?).
Nimeni insa nu s-a intrebat pe cine a
calcat pe picior dobitocul. Nimeni, nici
macar dobitocul. Toate gandurile sunt in
alerta acum. Cine le-a trezit? DOBITOCUL!
