Rãsãritul încã nu s-a decis:
îşi ţine lumina în buzunare.
Pescãruşii – gânduri albe -
desfac cerul
ca pe o ranã veche
şi scot luna,
rotundã, rece,
cu gust metalic,
o ascund într-o epavã
care îşi mişcã cu greu oasele
ce scârţâie.
(Ce-o fi în mintea ei?
Îşi aminteşte oare
cã a fost cândva copac?)
Marea se umflã în pene
pânã atinge cerul,
îl scuturã,
iar stelele cad în valuri
ca nişte mere coapte.
Prea multe stele,
prea multã noapte pe apã!
Ţãrmul se umple
cu respiraţii sparte de luminã,
pescãruşii nu mai cautã peşti,
ci lucruri care strãlucesc:
înghit colţuri de cer,
înghit scântei reci,
înghit întrebãri,
chiar şi tãcerea
dintre douã valuri.
Mi-e foame!
strigã un gând al meu.
Şi-atunci agãţ o stea alunecoasã
de pe un val,
aproape vie,
cu gust de întrebare,
şi o înghit.
Însã lumina rãmâne
blocatã undeva
unde nu pot ajunge…
Dimineaţa ezitã încã!
