Între limitele vieţii
Maşina torcea uniform pe autostradã. Pierdutã în omãtul proaspãt , derulam în gând emoţiile ultimilor ore. Ziua începuse mult prea devreme, prin zbârnâitul telefonului, la ora patru a dimineaţii. Vocea spartã a tatãlui meu, venitã din altã lume, îmi aducea vestea pierderii bunicului. Deşi aşteptatã, îmi înţepenise sufletul şi-mi activase mintea cu repeziciune. Aveam atâtea de facut, înainte de a mã porni la drum cu fratele tatãlui, de cumpãrat colacii pentru pomanã, chiflele şi cele necesare pachetelor din ziua înmormântãrii, trebuia sã mã învoiesc de la muncã, sã-i fac mamei o geantã cu haine de doliu mai groase. Erau plecaţi de aprope trei luni şi vremea se rãcise. Nu ştiu când am reuşit sã le fac pe toate, dar cum spun bãtrânii, te întãreşte Dumnezeu. Abia am reuşit sã mã vãd cu Sorin. Pentru câteva zile eram departe de el, aruncatã de soartã într-o lume tristã. Încercam din rãsputeri sã mã pregãtesc de momentul când îmi voi vedea pãrintele, îndurerat de pierderea propriului pãrinte şi nu reuşeam.
Se înserase când am intrat printre dealuri. Drumul era îngheţat şi unchiul, conducea tot mai grabnic, chemat de prima mare pierdere. Nu plângea nimeni când am ajuns, doar bunica a scos un vaiet prelung:
-Hai... mãh... copii! sã vedeţi pe Stelea, cã-i rece ca zãpada iasta! Hai...mãh..cã a întrebat de toţi acu’ trei zile.
Mi se zburlise pielea şi-mi simţeam inima în gât, cel mai greu a fost sã-l vãd pe tata. Pierdut în râul durerii, mã privea rãtãcit, ca un drogat. Nici o lacrimã nu-i sticlea în ochii bulbucaţi, doar vocea îmbãtrânitã dintr-o datã îmi spunea numele. Strângându-l în braţe, mi s-a pãrut mic şi nejutorat, lipsit de apãrare în faţa morţii.
Mama, la bucãtãrie frãmânta cozonacii într-o copaie de lemn. În jur bãtrânele stãteu la sfat şi amintire. S-a oprit când m-a vãzut, mi-a zãmbit cu cãldurã:
- Offf Oana, bine c-ai venit mamã, tare aveam nevoie de tine. Tactu este terminat, acum trei ore a luat foc o lumânare acolo la bãtrânu şi nu mai vrea sã plece de lângã el. Mergi de-l adu de acolo şi poate vã apucaţi de pachete, aţi cumpãrat tot ce am zis?
- Da mama, dar tu?
- Ei, io...hai lasã, Ioanã... sunt bine, nedormitã doar.
În camera cea bunã, întins pe masã în costum de scânduri, bunicul pãrea neschimbat. Aprind o lumânare şi-i sãrut mâna rece, sãrut icoana şi pe bunica care scânceşte lãngã el. Nu am cuvinte sã-i spun, nu am nici lacrimi, îngheţatã de durerea lor, mi se rupea inima în bucãţele.
Îmi venea sã biciuiesc timpul, sã-l alerg, sã se mişte mai repede, sã mã reîntorc acasã împreunã cu ai mei. Viaţa sã-şi reia cursul liniştit şi eu sã mã bucur de dragostea lui Sorin. Mi-l doream alãturi, cu echilibrul şi inima lui de 24k sã-mi redea liniştea, cu surprizele şi bancurile lui sã-mi aducã zâmbetul pe chip, cu optimismul şi firescul sãu sã-mi toarne iar speranţã în suflet. Ziua înmormântãrii ne-a reunit copii, nepoţi, unchi şi mãtuşi, vecini şi curioşi. Fãrã sã vreau m-am gandit cã de doi ani , de la nunta vãrului Adrian, nu ne mai strãnsesem laolaltã. Urcam dealul spre cimitir în urma unei sãnii trasã de doi cai şi împodobitã cu macate, oprind din când în când pentru ca sufletul bunicului sã treacã cele noua praguri de pânzã albã. Copiii adunau bãnuţi şi nuci aruncate de mama. Groparii au sãpat greu groapa în pãmântul bocnã. În timp ce ne luãm rãmas bun, eu sunt cu ochii pe tata, care nu avea putere nici sã-şi mai ţinã echilibrul, o aud strãveziu pe mama:
- Oana...Oana...ia tu o mânã de pãmânt şi aruncã-i lu’ tactu pe spate, sã treacã mai repede durerea.
Mã aplec sã iau ţãrâna amestecatã cu gheaţã şi tata îmi întinde icoana luatã de pe mâinile bãtrânului înainte sã-i punã capacul. Sunetul ciocanului lovind cuiele îmi ţiuie în urechi, pãrintele meu strigã disperat:
- Tatããã...tatããã...Iar eu arunc pe spatele lui, pe spatele mamei, pe spatele bunicii, uitarea.
A doua zi tata ne trezeşte cu zor de plecare. Tuna şi fulgera. Ţipa la mine, la sora şi fratele sãu gonindu-ne de la spate, de parcã îl trãgea aţa la drum. Adormisem greu pe patul cu saltea de paie şi mã durea mijlocul, mã mişcam ca un robot. Prizând curaj, îi spun cã nu merg în maşinã cu el şi mama. Mã priveşte uimit:
- Credeam cã vei conduce tu?! Cum se face Ioanã, cã tocmai acu’ ţi s-a pus junghi la spate??? Se întoarce şi rãcneşte, trãgând-o pe mama dupã el:
- Eu am plecat.
Pânã la autostradã sunt douãzeci şi ceva de kilometri. Maşinile se înşiruiau docile, întîi a tatãlui, apoi a unchiului şi a mãtuşii, pe drumul degajat de zãpadã. Peisajul de poveste, îmi furase gândurile. Albul trena peste copaci, case şi suferinţa mea. Râul devenise ghidul şoselei când, la ieşirea de pe pod, dacia pãrinţilor începe sã baleteze în derivã. Unchiul încetineşte scrâşnind printre dinţi, eu aprope cã nu respir....Maşina lor, face o piruetã şi zboarã doborãnd borna, se rostogoleşte, iar se rostogoleşte... Ţip disperatã....â€Dumnezeuleâ€... sar din maşina încã în mers, mã aşez pe spate în zãpadã şi-mi dau drumul ca pe derdeluş spre tablele încolãcite în jurul unui copac, fãrã sã simt umezeala omãtului, durerea spatelui, fãrã sã aud vocile ce încercau sã mã oprescã. Deschizãnd cu greutate portiera îmi vãd tatãl deasupra trupului palid şi nemişcat al mamei. Geamãtul lui mi se amprenteazã în auz. Din spate braţe puternice mã rup de pãrinţi. Vãd cum ai mei sunt scoşi dintre fiare şi urlu ca un uliu disperat.
Poliţistul de la circulaţie, fiul unor prieteni de familie, îi spune salvãrii sã plece. Mama încearcã sã-l convingã sã nu-i facã dosar tatãlui meu. Tata pãrând de pe altã lume, mã întreabã speriat:
- Oana…de unde ai ştiut?
Orele zburau nebune, iar eu , dupã ce le alungasem, doream acum sã le încetinesc. Am plecat spre casã singurã, fãrã vlagã, bolnavã de durere, sãracã în mine, încercând sã gãsesc sensuri şi rãspunsuri. Sorin mã aştepta, ca o santinela în faţa blocului, de câteva ceasuri bune. A înţeles dintr-o privire cã ceva foarte rãu mi-a îngenunchiat sufletul şi vioiciunea. M-a pus sã-i povestesc acidentul nu doar o datã, ci pânã când am reuşit sã vorbesc fãrã lacrimi. Trãia cu mine fiecare secundã şi îmi restabilea echilibrul minţii şi al sufletului picãturã cu picãturã. Prin el am reuşi sã sfidez nefericirea, sã alung umbra morţii, sã mã regãsesc. Am adormit protejatã de braţele lui, mângâiatã de mierea cuvintelor sale. Când m-am trezit dimineaţã , doi ochi migdalaţi cu gene fãrã mãsurã mã priveau cu drag. Încercam sã accept realitatea şi realitatea era de fapt Sorin.
- Bunã pui... Nu prea ai dormit.?!
- ‘Neaţa fatã, nu prea.
- ??? îl intreb din privire.
- Te-am pãzit sã nu te rãtãceşti în somn şi eu sã te pierd pentru totdeauna.
Îmi sãrutã obrazul şi-mi şterge umezeala din colţul ochilor. Apoi cãutându-mi mâna, îşi rãsfirã degetele printre ale mele şi mã întreabã cu glas tremurat:
- Oana...vrei sã fii...
|
