Întotdeauna visez la primmãvarã.Când stau la gura sobei , iarna , inspirând parfumul vechi al mãtãsurilor fine mã gândesc la neaua ce va pieri sfârtecatã de genele de luminã ale soarelui.
Stau şi visez depãnând amintirile zãpezii în cristaşe alburii de gheţã.Pãmântul este alb,cerul este alb , doar sufletele noastre negre dãinuiesc peste vastitea inumanã
Şi totuşi viaţa existã în orice strop de omãt,de promoroacã şi chiar de lacrimi , viaţa continuã sã înfloreasca în livezi ţi în sufletele noastre îngheţate.
Iarna ţese un dom peste noi , troiene de nea pândesc în zarea albã cu ochii sfredelnici şi înfometaţi dupã sentimente.
Timpul se aflã într-o continuã schimbare , se metamorfozeazã în ceva mai bun , mai frumos , ceva dupã cale alergãm ãn viaţã , perfecţiune.
Toamna din sufletul meu
Copacul ranjea...
Frunzele coborau intr-un dans regesc acoperind falcile infometate ale asfaltului.Pamantul se surpa ca o perdea ascunsa.Timpul se scurgea ca un buchet fantomatic de flori , putrezit , uitat printre poemele de dragoste ale piciorelor desculte , ude de bruma.
Soarele privea stingher pe--o bucata de plai , napadind vestea nu demult adusa de buzele vantului cum ca toamna pasea prin buruiene.Urzicile intepau fata nevazatorilor , iar serpii iesiti din morminte ofereau ofranda musetel si tei.
Abacul timpului se topea intre degetele sfredelnice si curioase ale aducerilor aminte.Suflarea adormea peste noapte , zgomotele din crang se transformau in soapte mute sculate din morti.
Nucul imbatraneste , apele lancezesc , plumbul se scurge ca nisipul printre dintii de noroi, salcamul ofileste , iar timpul , cel mai batran stramos , sta ascuns in bolta lui groteasca de sub astre.
Singurul lucru care se pastreaza tanar este sufletul...Sufletul se metamorfozeaza continuu , chiar daca rugina impanzeste cerul , chiar daca lucrurile cele mai neinsemnate dureaza doar o secunda , chiar daca bruma ne incolteste si ne vaneaza ca pe niste ierburi marunte , sufletul nadazduieste spre infinit....
Renaşterea e perfectã...
Albul piere iar verdeţa inundã cãmpiile , cordrul adormit este un luminiş arzãtor,croncãnitul nostalgic al ciorilor se transformã în triluri angelice, iar inimile noastre aflate într-un continuu chin , iarna , acum se trezeşte la viaţã în cãutare de iubire.
Iar eu , chipul cel vechi din tabloul din iatacul bunicii sunt firul de mãtase albã în pãrul primãverii , iar cel roşu eşti tu...nemurirea ce-ţi ceşi mãrţisorul peste bolta timpului.
