Lucram la Nãvodari iar sediul îl aveam
lângã tunuri, la cel mult zece minute de
mers pe jos, faţã de mare. Ca de obicei a
fost o zi grea şi infernalã, plinã de
intervenţii şi probleme eram obosit şi abia
se fãcuse ora 5 pm, deci mai aveam o ora şi
jumãtate pânã plecau autobuzele.
Fiecare mecanic stãtea la maşina lui,
nu mai era nimeni nemulţumit, cã utilajele
stau degeaba sau sunt defecte.
Cei de la şantier nu mai aveau ce sã
ne mai reproşeze!
Când îl vãd pe Ion Niculae ce-mi trece
prin gând, numai o baie în mare mã poate
relaxa, mã poate înviora şi îi şoptesc,
- Vii la mare? Ion nu poate sã
refuze, e constãnţean!
Nu aveam slipuri, prosoape dar de
obicei pe acolo nu era nimeni, doar şoseaua
Constanţa-Nãvodari, un câmp pregãtit cu
instalaţii franţuzeşti sau evreieşti,
bãgate în pãmânt vegetal pentru irigat,
vreo zece metrii de plajã şi… marea, iubita
mea şi a altuia, care bucuroasã cã ne
reîntâlnim nu ţine cont şi ne îmbrãţişeazã
cu toate cã suntem goi, cum ne-a fãcut
mãmica.
Fugim în larg, ne simţim bine, chiuim,
ne stropim cu apa ei de diverse culori,
dupã care obosiţi, înotãm spre apã mai mica
şi începem sã pãşim.
Deodatã se ivesc douã fete de la
şantier, se plimbau agale sã le treacã
furia lucrului de peste zi. Amândouã
observã mirate hainele aruncate pe nisip şi
privesc uluite cum douã capete plutesc
deasupra mãrii şi se apropie încet de ţãrm.
Liniştea pusese stãpânire peste tot,
nu erau valuri, zgomotele de pe şosea se
pierdeau în imensitatea spaţiului, iar
lumina amurgului se cernea estompatã dupã
un nor şi aveam impresia cã acel colţ de
lume, numai pentru noi fusese creat.
Parcã eram la începuturile pãmântului şi
timpul se oprise în loc iar apa deja ne
ajunsese pânã la piept; soarele se ascunse
într-un nor şi, nu ne mai încãlzea, în
sfârşit ne-au recunoscut.
Încep sã glumeascã, noi sã lãudãm
marea, ele sã îşi arate invidia cã nu sânt
în locul nostru iar apa se micşora
continuu, ne ajunse pânã la mijloc şi ele
aveau chef de vorbe. Ion mai tânãr a rãmas
în urma mea ruşinat şi atunci eu spun
dârdâind,
- Sunt brusc supãrat pe voi, plecaţi
de aici! Nu vreau sã vã mai vãd cinci
minute, dupã aceia… discutãm câte în lunã
şi în stele!
Dar ele aveau chef de ceartã şi
discuţii,
- Ia te uitã, nu e plaja ta, doar
marea!
Eu sunt hotãrât , deja îmi este frig
şi mai fac doi paşi. Deodatã marea mã
divulgã şi îmi dezvãluie echipamentul.
Fetele fug scuipând în sânii lor
frumoşi, râzând!
A doua zi îmi spun,
- Nu ne-a trecut prin minte sã vã luãm
hainele, eraţi la voia noastrã!
Ai dreptate Ano de la şantier; pãcat,
şi acum v-am fi aşteptat goi în mare sã ne
lãsaţi veşminte, mare pãcat… mai bine le
furaţi!
A fost pentru singura datã când marea
m-a trãdat!
Iar pãcatul ar fi fost mic… noi şi astãzi
am fi aşteptat hainele goi în mare, şi Ion
Niculae nu ar fi fost ucis într-un banal
accident de circulaţie.
