Sufletul meu a vrut sã trãiascã singur
şi-a luat nevasta, kilogramele lui de iubire
şi s-a aşezat sub frunze cãzute.
De-acolo, ca un imens submarin al lumii
Işi scoate zilnic ochii la luminã
Aşa, ca la un melc, sã-şi împlânte privirea
în cosmos.
El furã stele.
Le pârjoleşte prin foc şi le dã copiilor sã
le mãnâce.
Am gustat şi eu
Şi m-au zgâriat la timpan şi la braţe
Cu ramurile lor de soare,
M-au lãsat olog, cãzut cu tot organismul
În poalele Cozânzenii
visând la apa moartã şi la cea vie.
De-aici îmi smulg cu dinţii florile şi
gândurile
Ca un condamnat la pieire şi la iubire
veşnicã.
Mi-aş vrea sufletul înapoi,
Sã nu mai simt racealã
când ma priveşti.
