Dacã modific ordinea universalã din interiorul meu îmi este teamã cã nu mai sînt contemporan cu fanteziile mele
Dupã ce în ţara noastrã mergi ca pe ouã sã nu te afle cineva cã visezi ziua şi eşti prieten cu primãvara cãreia îi dai drumul în grãdinã sã deslege ierburile şi sã îmbrace florile în ţinutã de galã, de cîţiva ani încoace politicienii îşi protejeazã cu mare bãgare de seamã odraslele, exact cum procedeazã cerşetorii cu copiii, mutilîndu-i programat pentru a le asigura un viitor şi o meserie. M-am decis sã nu mai arãt cu degetul pe nimeni pentru cã efortul meu are acelaşi efect pe care îl are o mierlã asupra copacului cînd îi traduce din limba ploii cã vine furtuna şi ramurile se bucurã cã vor avea o orã de gimnasticã în plus. Cei de la putere privesc ţara ca pe o colonie pe care tocmai au cucerit-o, punîndu-şi vlãstarele în fruntea armatelor de mercenari ce încep rechizionarea. Mai întîi ne sechestreazã conştiinţa, apoi bucuriile şi speranţele, deşi sînt atît de naivi cã miros pistoalele ca pe nişte buchete de flori. Uitaţi-vã, cîtã diferenţã între noi, polemizez cu mine însumi permanent, dacã mã laudã cineva încep sã şchiopãtez, dacã sînt fericit cîteva minute mi-e ruşine, dacã o femeie îmi cere sã mã port cu trupul ei ca un fascist devin politicos ca un profet cãruia îi este fricã de celebritate. Parcã sînt un mecanic de locomotivã ce are trenul plin de oameni bolnavi de inimã ce nu au voie sã-şi vadã chipurile în oglindã cã ar avea loc o sinucidere colectivã. De departe, par o pasãre care nu porneşte nicãieri cã nu o aşteaptã nimeni. Priveşte gesturile speriate de sãrãcie ale oamenilor, golul nerostirii ne putînd fi umplut cu zborul de care nimeni nu mai este intersat. Am un excedent imens de tristeţe şi nici nu pot sã-mi mãrturisesc greşelile, cã îmi stricã ãştia cuibul construit pe clãdirea unde se plãteşte şomajul. Cred cã o sã mã transform într-o lacrimã. O sã-i pun şi o elice sã vãd dacã guvernul ştie sã citeascã în lacrimi cãlãtoare. Pentru a nu mi se îngroşa defectele şi a nu-mi mai suna alarma de cîte ori dau de un gol de aer de vreun pustiu netrecut pe hartã inimii sau mã pãrãseşte vreo femeie, vreau sã modific ordinea universalã din interiorul meu. Ca sã-mi fac curãţenie în creier am angajat un înger care bea foarte multã cafea. În cap am zeci de sertare, toate rãscolite ca şi cînd anotimpurile care au trecut prin carnea mea au plecat pe fugã. În sertarul cu vise nu mai este nimic de actualitate, zilele nu mai pot fi remediate, ecuatorul tinereţii care trecea pe aici a început sã ne strîngã mijlocul, cuvintele nu mai se comportã ca şi cînd ar fi la nuntã, totul este plin de praful îndrãznelii şi al renunţãrii. Prin sertatul cu amintiri din cînd în cînd a mai trecut luna absentã, ciudatã şi fãrã ceas la mînã. Şi celelalte sînt pline de reîntoarceri, pisãlogi, excitaţii, metafore, un bazar pierdut într-o viaţã mediocrã. Ca sã-mi fac luminã în artere am bãgat un buldozer sã scoatã afarã din mine umbrele, îndoielile, tristeţile nedegradabile, singurãtãţile, prieteniile care nu pot supravieţui, decît în timpul prezent, dezamãgirile şi toate prognozele despre mine unde s-a constatat matematic cã au fost neadevãrate.Numai cã noua ordinea universalã din interiorul meu mã face sã nu îmi mai simt inima, iar iubirea nu poate fi depozitatã asemeni curentului electric. Îmi este fricã sã nu devin un om întrerupt şi incomplet. Îmi este fricã cã nu mai am dreptul sã fac pe pompierul cînd patria sau doamna din camera eroticã se vor autoincendia. Am o imensã îngrijorare, dacã elimin haosul din mine şi învãţ sã tac îmi este teamã cã nu voi mai fi contemporan cu fanteziile mele.
