Pentru cã ţara mea nu se poate sustrage suferinţei destinul meu s-a infestat cu salmonela
Dimineaţa se ridicã din mine proaspãtã, înaltã, la orã fixã. Toate lucrurile stau la coadã sã vadã dacã mai au aceleaşi contururi ca ieri. Cînd razele soarelui ajung la maturitate costat cã am altã vîrstã, deşi orizontul aleargã la fel peste dealurile din apropiere. Poate sîngele meu, dornic de aventuri, o fi trecut la ora de iarnã şi m-a îmbãtrînit cu o orã sau s-a grãbit planeta sã se roteascã mai repede cã are întîlnire cu vreun asteroid care îl iubeşte. Mi-am cumpãrat destule batiste albe ca sã o fac curatã în cazul în care îi mai rãmîne negrealã pe obraz de la întuneric sau apãs pe telecomanda ce mişcã norii pe cer şi începe sã plouã. De obicei folosesc ploaia în situaţia în care spãl cuvintele sã le aşez în poeme pentru cã uneori se mai ascunde cîte o femeie între versuri şi vreau sã gãseascã ca totul curat, nu cum s-a întîmplat în perioada de post cînd erau împrãştiate zeci de înjurãturi.
Oare cîtã luminã încape în mine? Sã fie mai multã, decît în jertfa unui trandafir descuiat de o mînã de femeie îndrãgostitã, de se revarsã dimineaţa din mine peste pãmînt, pînã în bucãtãria florilor ce produc imense cantitãţi de culori? Ierburile mã primesc sfioase, totuşi dimineaţa are acelaşi miros ca visele mele, copacii se grãbesc sã tragã cu sevã un milimetru pe circumferinţa cercului din interiorul lor, cerc pe care îl vor termina cînd toamna îşi va fixa şantierul şi în grãdina mea. Ştiam cã dimineţile au multe izvoare, unul începea chiar de sub poza de pe cartea mea de identitate. Cînd se trezesc din somn oamenii, care pînã atunci cutreierase printre mestecenii albi şi goi, din cauza frigului din ei produc puţinã zãpadã cu o luminozitate dumnezeiascã ce se transformã în mici afluienţi ai dimineţii.
Nici nu ştiu de ce iubesc aşa de mult dimineţile, poate pentru faptul cã lumea devine vizibilã şi vãd cum moare încet fãrã sã opunã un deget, nici mãcar nu se închid într-o camerã şi sã se încuie cu lacãt. Însã de fiecare datã dragostea mea este pe celãlalt mal, vitrinele frigorifice în care este pãstratã sãrãcia pornesc cu un zgomot ce subţiazã liniştea pe strãzi. Perdelele de la ferestre se trag sã se vadã tãcerea de pe rafturi, oamenii trag din ţigãri atît de tare cã parcã ar vrea sã producã o eclipsã, lacrimile fac gãuri în asfalt. Bãtrînii se duc la teatru doi cîte doi, bãnuind cã în vreuna din seri se va juca şi tinereţea lor. Îi suspectez cã ţin ascunsã lumina morţii în sufletul lor cum ţin în cîte un sertar vechi actele de proprietate ale locului de veci. De la un timp patria secretã numai tristeţe. Guvernul importã de peste hotare spermã capitalistã ca generaţiile viitoare sã devinã afacerişti de succes. Toate clãdirile şi maşinile din instituţiile ţãrii mele sînd palide din cauza mediocritãţii. Aerului i-au fost majorate accizele ca liniile de comunicare cãtre popor sã fie mai valoroase. Aş vrea sã îmi iau concediu medical pe o perioadã nedeterminatã, oricum moartea trebuie sã înceapã cu o boalã. La ultimile analize medicale specialişti au costatat cã destinul meu s-a contaminat cu salmonela.
Publicat de Homer Maldoror la 17:18 Niciun comentariu:
