Sînt atît de multe locuri în aceastã lume unde îţi este ruşine sã fii fericit
Îţi este ruşine sã fii fericit în aceastã ţarã cînd vezi cã duminicile mor din cauza programului prelungit al sãrãciei, cînd oamenii se trezesc luni dimineaţa cu mai puţine bucurii, cu iubirile obosite, cu speranţele prãbuşite într-o oglindã imensã. Nu mai îndrãzneşti sã zîmbeşti cînd prezentul merge ca o maşinã dãrãpãnatã, cînd un surdo-mut e ghidul zilei, cînd purtãm pe noi tricoul biciclistului ce a ocupat ultimul loc.
Dacã doi tineri se sãrutã pe trecerea de pietoni oamenilor li se pare o agresiune într-un salon de gravurã ca şi cînd sãrutul lor ar fi o semnãturã pe un document sã le rechiziţioneze pantofii sau napolitanele din sacoşã. Ce vreţi, absurdul s-a mutat pe bulevardele noastre şi miroase ca o caprã care suferã. Cerul este o zambilã care dupã ce a fost mestecatã de politicienii a fost pusã la loc fãrã albastru din ea. Îşi fac propagandã.
Hainele care merg pe stradã nu sînt locuite de nimeni. Proprietarii au plecat spre nicãieri. Singurãtatea este singurul pat mai rezistent unde poţi aţipi, numai femeile ce poartã un copil în uter, nu sînt singure. Mã simt ca un evadat ascuns în lanul de grîu la vreo cîţiva metrii de secerãtoare. Viitorul acestui popor a intrat pe mîna unor muncitori necalificaţi care îl decupeazã dupã forma aripilor gîndacului de Colorado. Speranţele pe care ţinem în butoaie de plastic s-au acidulat şi regretele au parvenit.
Yalele de la uşile tinerelor soţii sînt ruginite. Vîntul nu se opreşte pînã nu numãrã toate lacrimile concetãţenilor mei şi pentru cã îmbrãcãm pijamaua pe dos sã parã nouã visele fug şi nu mai avem cu ce sã ne curãţãm subconştientul. Idealurile au fost retrase din circulaţie şi acum stau garate într-o garã pãrãsitã. Oraşul nu mai seamãnã cu ce a fost, deşi am vrut sã fac un credit la bancã sã îl cumpãr şi sã las pãdurea sã îl cotropeascã. Nu am avut cu ce garanta o asemenea sumã de bani, mi-au spus cã dosarul în care capsasem mii de cuvinte nu reprezintã un bun imobil. Acum aşteaptã sã plece şi el în exil împreunã cu nişte feciori de ţãrani, dar nu s-au hotãrît încã în ce ţarã sã plece, Spania sau Italia. Din parcuri umbrele se retrag în noi şi ne provoacã riduri, munţii dau drumul la tone de nervi în prãpãstii, iar unii dintre vecinii mei si-au zidit ferestrele. S-a împuţinat cãldura în oameni, timiditatea este un examen pe care îl trec toţi.
La fereastra doamnei unde am curaj sã mã dezbrac fãrã sã mã filmeze este lumina stinsã. M-am întors acasã ca un obiect fãrã funcţionalitate şi valoare de întrebuinţare, deşi plecasem în lume sã mã perpetuez. Aş fi fost mulţumit, mãcar sã îmi mai gãsesc numele întreg pentru cã este atît de imprudent cã se lasã scris pe toate petecele de hîrtie.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
O radiografie perfecta si dureroasa a societatii pe care suntem obligati sa o suportam. Pana cand? Aprecierile mele!
