Întotdeauna mi s-a pãrut cã zãpada este o rudã ce îmi urgenteazã moartea
Am fost primul din oraşul meu cãruia nu i-au plãcut aclamaţiile şi care m-am parfumat cu iarbã.
Pe strada aceasta, unde zãpada nu are periferie, sîngele nu lasã urme, nu am murit niciodatã ca sã aflu care este legãtura între trãire şi prescurtarea cuvintelor sau dacã erorile au şi ceva moral în rumoarea din ele.
De altfel, cînd ninge mã simt ca un poligon de tragere unde toatã lume îmi ţinteşte inima.
Vãd cã singurãtatea alunecã mai repede pe zãpadã decît oamenii şi apropierea de fericire este o îndeletnicire ambiţioasã ce se poate lãsa cu victime.
Deşi, îmi provoc singur visele ca un dresor ce îşi invitã tigrii sã îl mãnînce, vãd cã jertfa mea nu are nici un ecou în rîndul oamenilor sau al celor care nu mai au voie sã se întoarcã în patrie din cauza soluţiilor tragice alese de adevãr.
Nici nu ai crede cã indivizii aceştia, care folosesc iniţiala tatãlui ca argument suprem al inteligenţei, au inimã dacã nu ar înghiţi tablete de aspacardin şi dupã modul cum ne lustruiesc viaţa cu şmirghel.
Nici nu îndrãzneşti sã mai deschizi un sicriu sã nu gãseşti mortul fãrã pantofi şi cravatã pentru cã oamenii cautã alternative la sinucidere unde nu te aştepţi.
Am încercat sã le vînd aripi la preţuri foarte mici, dar nu a cumpãrat nimeni. Nici mãcar versurile nu le mai folosesc pentru a ascunde femeile pe care le iubesc. Acum poemele au o altã valoare de întrebuinţare, cotemporanii mei aprind cu ele focul în godinul pe care îşi încãlzesc zîmbetele.
Au mers pînã acolo, încît primarul mi-a transmis un avertisment scris cã dacã mai cotropesc parcul din centrul oraşului cu speranţe o sã fie obligat sã îl declare zonã interzisã şi aerul de neconsumat.
