Aceastã doamnã era ca un comunicat de presã dat de privighetori. Era prudentã cînd dãdea drumul zîmbetelor pe stradã sã nu întrerupã circulaţia tramvaielor sau sã inducã prea multã energie în imaginaţia bãrbaţilor. Ar fi reuşit sã rupã nasturii cuiva numai cu un gest schiţat. Te-ar fi putut intimida cu mirosul de iarbã virginã din umeri cu mersul ei procesat ce producea valuri de nectar. Era ca o ploaie de varã producãtoare de fantazii.
Doamna fãcuse un tratament la Bruxelles cîţiva ani. Suferea de o nedesãvîrşire de înger, nu se lãsa rãsfoitã, divulgatã, nu voia ca cineva sã îi memoreze tãcerea dintre cuvinte sau confesiunile genunchilor cînd erau îndoiţi. Îi plãcea sã se ascundã între versuri. I se pãrea singurul loc din lume unde se dezbrãca fãrã sã devinã melancolicã. Aici, nu mai era nevoitã sã porneascã aparatul de împrãştiat umbrele rãmase în jurul inimii.
Nu cred cã suferea pentru cã ceaţa se dãdea din faţa ei ca şi cînd ar fi avut capacitatea sã scrie istoria lumii pe balonaşele de apã. Venise la mine, ştiind cã sînt un romantic şi pot face respiraţie gurã la gurã firelor de iarbã care au suferit un preinfarct. Prescriam cele mai bune reţete de singurãtate cînd florile orbeau din cauza toamnei. Ca sã uit cum nişte mizerabili îmi siluieşte patria îmi deschisesem un laborator din resturile unei toamne pentru îndreptat tulpinile trandafirilor.
Legãtura ei telefonicã cu Dumnezeu nu era întreruptã, deşi îi ascultau covorbirile şi oamenii de zãpadã îmbrãcaţi în uniforme de frig însã nu mai putea suporta prezentul. Prezentul este ca un doctor ce îşi trateazã pacienţii cu ţigãri de cea mai proastã calitate. Se numeau ţigãri sociale şi aveau capacitatea de a-ţi jefui demnitatea. Suferea. Dacã avea mîinile ocupate putea porni liftul cu sfîrcurile. Fiind profesoarã de geografie mondialã cînd a vrut sã fixeze mai bine harta ţãrii, din neatenţie, a înţepat-o în dreptul Bucovinei şi Moldovei. Şi azi sînt douã goluri unde dorurile noastre şi-au fãcut cuiburi. Fãrã sã vrea în una din zile a rãnit cu sfîrcurile lumina şi nu curs din ea sînge, ci viitor.
Sînt totuşi neîncrezãtor în acestei doamnã. Îmi este teamã ca vreun strãin sã nu încerce sã îi dizolve sfîrcurile cu gura şi nu mai are cu ce sã mã facã neliniştit. Mi-e teamã cã dacã nu îşi gãseşte o justificare a cãlãtoriilor ei pe aceste drumuri ireale mi se ia dreptul de a iubi. Nu mai am cu ce nega bezna. Trupul ei este unitatea de mãsurã a existenţei mele şi chiar dacã mã va nedreptãţii prin înstrãinare, nu voi accepta sã-mi plãtesc libertatea.
V-am citit mai multe texte,bucurându-mi sufletul de fiecare datâ, dar fãrã sã le tulbur liniştea.Acum o fac, pentru cã şi dumneavoasrã aţi fãcut o excepţie şi aţi pus un titlu textului.Proza aceasta cântã a poezie de parcã aşa a fost modelatã la facerea lumii.Se apropie suprarealismului bucureştean şi şcolii lui Gellu Naum,dar cu o faţetã personalã care încântã şi cucereşte de la primele cuvinte.Admiraţie!
