Am aflat cã singurãtatea are aceeaşi grupã sanguinã ca mine. Prima grijã a fost sã-mi schimb semnãtura şi sã nu mai privesc marea niciodatã. Am renunţat la pantofii cu gãuri în talpã ce mã ajutau sã nu mã rãtãcesc niciodatã. Încãlţat cu ei simţeam cînd mã apropii de pãmîntul natal sau de vreo dansatoare ce considerã rochia un bagaj inutil. Atunci mi-am dat seama de ce în urma paşilor mei este numai nefiinţã. A trebuit sã accept cã sînt ruda de gradul doi şi al tãcerii. Constat am numai neamuri unde nimicul este materia primã din care sînt alcãtuiţi. Unul a propus ca ploaia sã fie acceptatã în programul rabla pentru cã de atîta vechime picãturile îi perforeazã cãmaşa. A acţionat în instanţã şi cerul. De cîte ori apãre curcubeul nu poate sã-i determine diametrul pentru a stabili aria nevizitatã de luminã.
De cînd am descoperit acestã complicitate îmi dau întîlnire cu femeile doar între versurile de dragoste. Aici, textele dau un gust plãcut iubirii. Acum, nu îmi mai este teamã cã inima poate fi zdrobitã şi cu un trandafir sau cã ocolesc eul meu prin buruieni. Simt cum zilele evadeazã din trupul meu, lãsînd în urmã şiruri interminabile de umbre. Infinitul stã întrerupt în mine ca o maşinã ce aşteaptã sã fie repusã în circulaţie autostrada veşniciei pentru a porni mai departe. Ştiri despre fîntîni, idei ciobite, amestecul secret din sîngele meu de rãsãrit şi asfinţit, nu mai ascult decît de la gura proaspãt rujatã. Nu o sã mai dezleg ierburile din pãmînt cu ajutorul briceagului sã nu le rãnesc. Nu o sã mai rotunjesc în pãmînt cartofii cu mîinile.
Acum îmi dau seama de ce zîmbetele mele ca sã ajungã la destinaţie trebuiau timbrate. Numele îmi oboseşte vãzînd cum prezentul se ridica la fereastrã din ce în ce mai palid. Tuneluri pe unde cãldura intrã în cuvinte au pereţii tot mai prãbuşiţi. Obrazul meu seamãnã tot mai mult cu zidul unei mãnãstiri în care frigul stã ascuns ca un criminal alb. Chiar şi izvorul din spate casei ce face dese meandre de frica ţînţarilor mã priveşte nedumerit. Dacã ascult mai atent vocile din frunze mi se îngãlbeneşte cãmaşa. Prietenia mea cu dimineţile proaspete devine tot mai lentã, iar fanteziile nu mai au seva de altã datã.
În celule mi s-a intaurat o modestie regalã. Mi se oferã tot mai multe monezi sã le folosesc la singurul telefon de la care pot vorbi cu iadul. Funicularul încãrcat cu idealuri care trece dinspre rãsãrit spre apus şi-a suspendat staţia din dreptul casei mele şi mã întreb dacã mecanicii ce îl dirijeazã sînt sãnãtoşi la cap. Nu ştiu pe cine sã învinovãţesc cînd vãd cã toate obiectele din jurul meu îşi dizolvã formele cu neruşinare şi mã prvesc în ochi atît de uimite ca şi cînd aş fi sus vreo mãscare la adresa regimului politic. Şi aerul este din ce în ce mai ieftin, însã ce mã doare cel mai tare este cã şi cele douã spaţii gemene ale sutielor s-au micşorat.
Dacã vedeţi un bãrbat umblînd pe strãzile lãturalnice ale oraşului cu o traistã de regrete pe umãr sã ştiţi cã sînt eu, rãzvrãtindu-mã împotriva tinereţii mele.
Complicitate între umor şi tristeţe,gustul amar al zilelor nu prea fericite, tãinuit cu puţinã dulceaţã de cirese, tot amare. Am citit cu plãcere ( de 2 ori!)
