A crescut pulsul singurãtãţii şi nu trece nici o femeie prin apropiere cu vreo luminã salvatoare. Nu-i un secret sã vã spun cã locuiesc la parterul unui sonet unde roua dimineţii picurã de la etajele superioare deschizînd în mine mii de ferestre. Este un fel de parolã lichidã ce mã ajutã sã intru pe teritoriul candorii.. Aici şi iarba transpirã lent în timpul exerciţiilor fizice executate pentru a-şi pãstra prospeţimea.
În aceastã încãpere aerul e plin de molecule umede şi pot trece pe lîngã mine fãrã sã mã recunosc. Numai cã numele mi-a intrat la apã ca o rufã albã şi mîinile mi-au rãmas afarã. Orfane, parcã aparţin cuiva care viseazã şi pe trecerea de pietoni.
Nu ştiu dacã mai sînt specificate în cartea de identitate pentru cã înainte de a avea capacitatea de a fi melancolic eram trecut cu tot trupul în acte. Mi s-a prescurtat şi semnãtura, atît de mult cã nu imi mai reprezintã toate fanteziile şi tot zgomotul cãderilor mele. Nici drumul sinuos pe care îl parcurg sã videc prezentul de febrã.
Sînt ca un rîu care nu ştie încotro curge nefiind stãpînit de vîsle. Mîinile nu îmi mai aparţin. Nu mai am cu ce sã amîn incertitudinile de pe coapsele ei albe. Nu mai pot construi mobilier pentru dragoste, decît cu defecte. Ciorchinii de struguri pe care îi culeg au boabele pline de eclipse de soare. Parcã şi propoziţiile au prins un pic de acrealã.
Este foarte dificil sa mai rotunjesc şolduri cu palmele. Nu mai cu ce sã-mi dactilografiez scrisorile pe le trimit viitorului. Ultimile expediate erau pline de falsuri şi nervozitate. Acum apelez la privighetorile din grãdinã sã-mi transcrie ideile pe portative şi sã le cînte. Dacã nasturii de la cãmaşã îmi leşinã cînd stau în tramvai prea aproape de vreo tînãrã degetele îmi sînt atît de strãine cã nu îi mai pot revigora.
Numele meu asemenea unei salopete spãlate în fiecare zi s-a strîmtat exagerat de mult. Existã riscul sã-mi rãmînã şi picioarele pe afarã şi sã rãtãcesc sensurile. Nu o sã mai înţeleg dacã mã îndreapt spre vreun far de la marginea fericiri sau spre stele.
Mã simt ca bãrbatul care i-a tãiat sfîrcurile soţiei pentru cã pruncii sugeau de dimineaţa pînã seara şi nu mai avea timp sã-i calce pantalonii.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Te plimbi cu dezinvolturã printre metafore, treci sprinten de la real la dorinţe şi invers, faci analogii imprevizibile! Esti abra-cadabra-ist al zicerii.Da, am citit pe nerãsuflate, ceva deosebit
Am citit cu deosebitã plãcere şi am cules o frânturã din frumuseţea metaforicã:
Nu mai pot construi mobilier pentru dragoste, decît cu defecte. Ciorchinii de struguri pe care îi culeg au boabele pline de eclipse de soare. Parcã şi propoziţiile au prins un pic de acrealã.
