Tinereţea mea a intrat în dulapul de pe hol şi s-a încuiat înãuntru. Putea sã mã previnã şi sã-mi lase sub preşul de la intrare ce a mai rãmas din primãvarea cu care funcţiona.
Aş fi fost mulţumit sã-mi lase o gutuie în fereastrã pentru cã este uşor de citit în ea cum toamna ia în stãpînire lumea. A luat şi personajele feminine din cartea pe care am semnat-o împreunã, lãsînd-o nelocuitã.
Mai întîi, am cãutat-o între versuri pentru cã aici se ascundea întotdeauna. Am scotocit strãduţele strîmte şi întunecoase ale inimii folosind sîngele ca pe o lanternã pînã am aflat unde s-a ascuns. Nu suferea de claustrofobie. Petrecuse mult timp înghesuitã în numele meu farã butelie de oxigen şi fãrã sã se plîngã.
Cheia de zece cu care stîngeam piuliţele vîntului cînd cadea de pe acoperişuri şi ciocanul cu care spãrgeam stropii de ploaie sã îi fac mai mici pentru a nu rãni ierburile nu mi-au fost de nici un folos sã o eliberez. Am fãcut uz şi de aparatul cu care îmi sudam demult strigãtele de bucurie. Am utilizat pe post de cheie universalã trandafirul cu ajutorul cãruia convingeam doamnele sã se dezbrace în propoziţiile mele. Fãrã succes.
Dulapul în care s-a ferecat este de nepãtruns şi are o disciplinã tragicã, deşi uşa are grosimea unei umbre. Îmi pare rãu cã nu i-am luat mãcar amprentele poate reuşeam sã-i reconstitui prospeţimea şi seminariile lungi despre rotunjimea şoldurilor frenetice. Uneori am fost prea riguros cu tinereţea mea. Îi dãdeam nota patru la purtare şi îi interziceam sã mai ia stele în gazdã cînd vedeam cu cît nesaţ scotea aromele din trupurile doamnelor şi le depozita în cuvinte.
De cînd îmi lipseşte, ziua de lucru s-a micşorat, prezentul se bîlbîie şi lumina s-a apucat de fumat.
Foarte frumoasã alegoria şi tristã realitatea. Fiecare avem un dulap în care am închis tinereţea şi pe care nimeni şi nimic nu-l mai poate deschide. Numai noi ştim ce am închis acolo. La modul feminin aş spune cã am fost odatã şi nurlie şi sprinţarã
