O duc bine.
Numele meu ca un costum de haine strîmt nu-mi lasã visele sã se risipeascã pe strãzi.
Mai scîrţie din cînd în cînd uşa ce dã spre viitor, dar nu-mi fac griji, aşa cum mã prefac cã nici picãturile de ploaie nu-mi lasã vînãtãi pe corp.
În curînd voi sãrbãtori decepţiile din ultimul an.
Sînt mulţumit cã am înrãmat tabloul Mariei şi pot sã intra în fiecare searã lîngã coapsele fãrã sã deranjez lemnul de brad din care este confecţionat.
Mai am miros sã simt cã pustiul ce porneşte de lîngã inima mea şi care nu ţine cont cã mai sînt duminici, mai existã lavã ce refuzã sã se sinucidã.
Auzul mi s-a diminuat din cauza tãcerilor necomise, dar tot mai pot recepta descãrcãrile electrice dintre douã versuri sau doi genunchi rotunzi spre care îţi este teamã sã sufli sã nu îi stingi.
De cînd mã ştiu respiraţia mea face manevre militare sã fie pregãtitã pentru atacul unor buze asupritoare ce vor sã împartã timpul în doua emisfere egale.
Despre paşii mei ce nu au prezent, vã pot spune cã pînã acum nu am gãsit o uliţã cu iederã pe post de translator sã înţeleg spre unde se îndreaptã.
Sînt anonim şi trãiesc fãrã sã iau lumea în serios.
Este plinã de cioflingari şi politicieni.
În fotografii sînt atît de tînãr cã de aş coborî din ele aş sterge toate urmele lãsate de mine pe calea cãtre stele.
