De câte ori traversez
strada
spre tinereţea mea
dungile albe
de pe trecerea de pietoni
îmi rãmân impregnate
pe tãlpile pantofilor
ca şi când aş atinge
un pui de zebrã
abia nãscut
ce nu a avut timp
sã se usuce,
mã opresc şi le şterg
cu prosopul umed
cu care curãţ
şi soarele de pete,
mi-e teamã ca lumea
sã nu se ia
dupã urmele mele
şi sã urce în tramvaiul
cu roţile confecţionate din vise
ce deraiazã
sub rãdãcinile ierbii
la ciocnirea
cu fiecare ciripit de vrãbii.
