Îmi dau seama
când singurãtatea
se furişeazã în casã,
se ascunde
în duşumeaua
din lemn de brad
sub forma
unor scârţâituri,
dacã ibricul cu ceai
îl rãstorn
din neatenţie
de pe pe colţul mesei
aud cum se frâng
crengile de tei,
cu privirea
pot afâna carnea
unei femei
ca soarele
sã-i pãtrundã
mai uşor în gânduri,
când genunchii ei
se îndoaie
cum mijlocul
unei zile însorite de mai
ştiu cã trebuie
sã pornesc funicularul
ce îmi carã
aer montan în artere,
cu aceste simţuri
pot fi incinerat
într-un trandafir
fãrã sã ţip.
