Tu, pasãre rãpitoare, ai uitat?
Din temelia piramidei te-ai ridicat,
Precum un tunet rãsunãtor râvneai
Puterea din vârf pe palme s-o ai
Şi nimãnui în schimb sã nu dai
Socotealã despre tot ce ai.
Furia din tine peste alţii se revarsã,
Fãrã milã-i strãpungi pe toţi de-ndatã,
Priveşti lumea de sus fãrã de pãsare
Cã-n urma ta rãmân lacrimi amare,
Şi norul cenuşiu acoperã-n tãcere
Privirea ochilor scãldaţi în durere.
Glasul tãu rãsunã din vârful ierarhiei,
Cutremurãtor strãbate jos spre temelie,
Poruncã îţi e vorba, gândurile-s negre;
Luându-ne dupã fapte, toate-s fãrã de lege
Şi nu cutezãm la harţã sã ne luãm
Şi nici puterea sã ne-o mãsurãm.
II
Tu, pasãre rãpitoare, ai uitat?
La fel ca noi de jos te-ai ridicat,
Dar ai uitat în urmã sã priveşti,
Celor mici nici cã le mai vorbeşti,
Cu privirea cruntã si-o voce rãstitã,
În jur ai început sã dai poruncã.
Te-ai agãţat de tot ce-i cu putinţã,
Vârful ierarhiei ţi-a rãmas dorinţã,
Treptele piramidei le urci mişeleşte,
Vulturi din umbrã spatele-ţi pãzeşte;
Grauri se adunã, milã vor sã-ţi cearã
Fãrâmituri sã laşi, de jos sã le culeagã.
Pe unde ai trecut doar victime-ai lãsat,
Iarã prin vene-ţi curge tot sângele pãtat,
Inima-ţi de piatrã nu simte amãrãciune
Şi ai uitat ce-nseamnã cuvântul afecţiune.
Iar graurii cei trişti lacrimi au vãrsat
La picioarele tale când s-au închinat.
III
Tu, pasãre rãpitoare, ai uitat?
Fiinţe fãrã de-apãrare ai atacat,
De suferinţa lor nici cã ţi-a pãsat
Chiar dacã-n genunchi ei te-au rugat,
Cu lacrimi în ochi îndurare-ţi cerşeau,
Cãci povarã grea pe umeri purtau.
Totul în jurul tãu a devenit pustiu,
Pãmântul sub picioare este cenuşiu,
Soarele palid departe se aratã,
Strãlucirea lui de nori a fost furatã
Şi cerul se rãzbunã cu fulgere şi tunete
Dar, cineva acolo sus pe toţi ne ocroteşte.
Rãsplata o vei primi cât de curând
Te vom vedea în genunchi cerşind
Iertare în faţa Mai Marelui Creator,
Sã-ţi justifici faptele, nu-ţi va fi uşor .
Iarã îngerii din cer de bucurie plâng,
Fãpturile firave teroarea ta înving.
