Opreşte-te, striga în toate limbile pãmântului,
Dar tu nu te-ai oprit nici o clipã sã priveşti
Şi-ţi vedeai de drum nepãsãtor zdrenţuind
Şi ultimul strop rãmas de puritate şi inocenţã,
Întunecând şi cea din urmã fãrâmã de luminã
Ce zãcea neputincioasã în strãfundul sufletului
Atât de chinuit de vremi apuse mult prea timpuriu.
Nu te-ai lãsat înduplecat de ţipãtul durerii,
Prea însetat de lacrimi, dornic savurai
Fiecare rugãminte, ştiind cã nu-i cu putinţã
Sã te opreascã, spumegând în tine plãcerea...
O plãcere hidoasã ce nimeni nu va putea înţelege
Cum de în fãptura ce pãrea atât de blândã,
Zãcea un monstru, mai crud şi mişel de orice-nchipuire.
O laturã mai întunecatã decât negura nopţii,
Ieşitã parcã din tiparul infernului adâncit,
Mascat atât de bine de zâmbetul cald şi liniştit,
Pãcãlind mulţimea ce n-a bãnuit nicicând purtarea,
Amabilitatea şi rafinamentul de care dãdeai dovadã.
Cine putea sã prevadã ce suflet rece şi-ntunecat aveai?
Ce gânduri sumbre şi ce plan diabolic în minte ticluiai?
