Într-un colţ uitat de lume privirea s-a înnoptat
Pe câmpul însetat de dor o lacrimã a sângerat
iar un fir de levãnţicã se-ntindea spre un izvor
doar un strop de apã vie i-ar ajunge sã renascã
dar prea firav cum era îşi plecã domol petala
sã se odihneascã o clipã şi pieri fãrã sã vrea.
Fluturi albi ţeseau veşminte din petala unei flori
Încercând sã reîmbrace un ţinut sfãrâmat de nori
Şi-mprãştiau în lung şi-n lat pulberi de speranţã
cu tãrie se luptau sã zboare cât mai departe
dar şi ei, în doar o zi, ţinutul nu-l puteau cuprinde
şi aripi frânte de luminã rãmâneau cãzute la pãmânt.
Pãsãri scunde se arãtau pe ramuri dezgolite
Aducând din alte pãrţi câte-un fir de romaniţã
Sã trezeascã iar la viaţã sentimentul de iubire
Şi plângeau în cânt suav tristeţea omenirii
când toţi cuprinşi de sine şi orbiţi parcã erau
nu puteau privi minunea ce în ceaţã dispãrea.
