Dela înãlţimea mea,
aşa cum se vãd umerii
dupã munţi coborâţi
la câmpie,
voi cuprinde în braţe
încleştate
pãmântul secret
al celor ce au trecut,
subtil abur ce mai adie.
Aceastã iarbã necositã
de gesturi cu anii,
e o amintire zgâlţâitã
la cutremur, în ramã.
Şi tu m-ai uitat
plecatã mãrunt prin ţãri
sã uiţi de dorul meu
subteran
dilatat spre tine.
Trist n-aşi fi,
elegant, drept şi înalt,
dar oxidatã este verigheta
când plouã din mine.
