Când apele muşcau din maluri
şi rãdãcinile îşi cãutau nerãbdãtoare
sevele-n adâncuri,
omul, cãzut accidental pe gânduri,
şi-a pus o naivã şi searbãdã întrebare:
â€ţde ce n-am aripi,
sã zbor mai sus de tot â€ţfãcutul?â€
â€ţde ce mi-e sângele amestecat cu lutul
neştiutor de basme,
de jocuri, de zburdãlnicia pruncului
scãldat în lumina dimineţilor
promiţãtoare?â€
Uneori, şi martorã mi-e inima fragilã,
mã simt ca un fruct aruncat
(dintr-o imperioasã nevoie
de rãzbunare)
în mijlocul deşertului devorator.
Cine sã-şi îmbete simţirea
cu aromele mele?
Cine sã-mi slãveascã împlinirea,
acolo unde freamãtul izvoarelor
s-a înstrãinat...
Când apele muşcau din maluri
şi pãmântul se golea de seve,
toate întrebãrile
se înrãdãcinau
în noua ordine a lucrurilor;
şi, uneori, se zbate-n tâmplã
o durere surdã
ca o amintire.
25 mai 2013
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
înţeleg gândurile, sentimentele şi nostalgia ta, exprimate atât de frumos. Spaţial eşti aproape de mine(stau tot în iaşi), dar sufleteşte şi mai aproape
