Eu sunt mai reţinut, dar am întâlnit mulţi credincioşi. Cu toate astea, de atâta plictis, jur cã m-aş crucifica singur pe canapea, m-aş sacrifica doar pentru mine şi nu m-aş mai ridica deloc, pentru nimic. Sã-mi înfig cuiele indiferenţei şi nepãsãrii prin palme şi tãlpi direct în ramele de lemn ale patului. Sã stau aşa pânã sufletu-mi va fi iertat de minte şi trupu-mi va deveni icoanã. Sunt un pãcãtos, nu mai cred în trezitul cu noaptea-n cap şi munca la patron şi nici mãcar în emisiunile tv. Iau numele domnului cetãţean în deşert şi spun fiecãrui chip întâlnit cã e cam cioplit. Nu merg la muncã duminica şi nu mã rog în sfintele zile de salariu. Nu aştept mântuirea de mântuialã şi am datoria sã nu datorez nimic nimãnui. Nu ştiu dacã le-am gândit pe toate astea cu voce tare, dar totuşi cineva îmi întrerupe şirul. Îmi spune sã stau liniştit cã va trece şi va fi ok, sã iau tot ce-mi zic ei, sã rãmân acolo cã oricum eu n-am chei. N-am înţeles mare lucru. Mã întind pe pat şi dau sã-mi scot o ţigarã, dar cãmaşa asta albã n-are buzunare. Mã uit pe masã nu-i nimic, nimic pe nicãieri, iar eu-s legat de mâini şi de picioare.
