Sus, tocmai între douã piscuri,
Ce se ridicã-n cer albaştri,
Încet se-aratã luna plinã,
Pe valea rece de izvor,
Şi iese de deasupra culmii,
În tinda munţilor sihaştri,
Ca o crãiasã-ntr-un pridvor.
Şi-n curtea cerurilor intrã,
Cãlcând pe lespezi de luminã,
Geloasã, umbra se ascunde,
În fundul negrilor firizi,
Pe când la poalele crãiesii,
Un creştet verde îşi înclinã,
Noroade sumbre de molizi.
Cu ochii mari şi luminoşi,
Ea pare-un chip frumos de sfântã,
Zugrãvitã pe altarul,
Unde toţi zeii se închinã,
Cu aur învechi de vremuri,
Zeiţele cu drag o cântã,
Şi stelele îi pun pe frunte,
Coroanã albã de luminã
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Tiolia, muţumesc pentru lecturã şi apreciere luna, pentru noi, are mereu o sigurã faţã
