SE DEZBRACÄ‚ ANII
Se dezbracã anii, ca pãdurile de frunze,
Când vine toamna ruginie, ca o alinare,
Norii plumburii, cad ca nişte pânze,
Iar ropotul de picuri, parcã-i o chemare,
Amintirile le simt triste şi deşarte,
Nu vreau, în suflet, sã le mai ţin captive,
Le las ca sã se ducã, pânã-n zãri, departe,
Peste codrii desfrunziţi şi dealuri costelive.
Şi gândurilor le dau drumul din colivia minţii,
Sã se-ascundã-adânc în peştera uitãrii,
Dar vor fii chemate de tainele cãinţii,
Şi iatã-le cum vin, pe drumul întristãrii.
Le primesc cu braţe calde şi blajine,
Glasul lor duios vreau sã îl ascult,
Poate cã iubirea, în suflet va renaşte,
Dar, miratã, se uitã lung la mine,
Înţeleg cã m-a uitat de mult,
Şi nu mai mã cunoaşte
2013
|
