CRÂNGUL
Frunze cad tãcute din crengile uscate,
Ceaţa spãlãcitã, în codru adormise,
Creanga mea de vişin, visa cã înflorise,
Sufletul se odihnea, pe ierburi descântate.
Vãzduhul se îmbracã într-o tãcere surdã,
Norii aruncã lacrimi peste veşnicii,
Ochii tãi frumoşi, peste lanuri zburdã,
Şi zboarã pânã-n slavã, ca nişte ciocârlii.
Visul se rãstoarnã, pleoapa se deschide,
Geamãtul din iezer, se-aude ca un plâns,
Vechea mea dorinţã, în inimã s-a strâns,
Luminiş de ploaie, încet-încet se-nchide.
Râul spalã malul, sub sãlcii tãinuit,
Regrete inutile, se-nvolburã buimace,
Dorul de zãpadã, încet m-a rãcorit,
Inima s-a liniştit, şi acuma tace.
Dumnezeu se-aratã, venind din infinit,
Sufletul e-un vers, veşnic prelungit,
Trupul doarme-n crâng, cu frunze acoperit.
2012
|
