Mi-amintesc mereu de un imens deşert ,
Pe care dune de nisip ardeau mocnit,
Eu am greşit atunci fãrã sã vreau ,
Când te-am lãsat sã pleci , dar nu ştiam ,
C-ai sã laşi în urmã un suflet pustiit,
Cã paharul suferinţii ,trebuia sã-l beau ,
Peticul de cer sub care mã aflam ,
În fiecare zi , plângând , îl blestemam .
Cum ai putut sã apari şi sã exişti
Într-o secundã, ascunsã într-un veac ,
Şi cum puteai pãmântul ca sã-l mişti ,
Cu-n singur gând ? Nu vreau sã ştiu şi tac .
Dar am ştiut c-aveai de gând sã pleci ,
Cu mult timp înainte de-a veni ,
Cãnd de pe trup ştergeam urmele reci ,
Şi scãdeam din viaţa mea încã o zi .
Aşteptând clipa când tu aveai sã vii ,
Sã-mi umpli zilele singuratice şi seci ,
Au trecut de-atuncea parcã veşnicii ,
Pânã şi vântul a trecut grãbit ,
Peste tot ce dela-nceput a fost ursit ,
Viaţa mi-a fost sublimã , dar uneori şi grea ,
Acum aş vrea sã fiu un fulg de nea ,
Ori nisip fierbinte -aş vrea sã fiu
Iar tu , oaza rãcoroasã din pustiu
2009
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
mulţumesc pentru aceastã apreciere atât de
frumoasã
observ ca fiecare poezie a dvs este ca o confesiune si in fiecare dintre ele trairea este reala si transmite in afara. sunt versuri frumoase prin sinceritatea lor si deschiderea cu care se aliniaza in aceasta poezie.
