Noapte seninã,
Vântul blând adie,
Apare luna plinã,
Goalã,
Ca o frumuseţe irealã,
Pãrea o zânã cu pielea sidefie,
Ce se scaldã,
În iazul liniştit cu apa caldã.
De sus, stelele o privesc cu drag,
Şi-i cad pe frunte şi pe umeri,
Iar la gât îi fac un lung şirag,
Toate se-oglindesc în liniştitul iaz,
Luceafãrul, zâmbind, o sãrutã pe obraz
Pe firmament stelele sclipesc,
Se leagãnã încet apele celeste,
Covor de nuferi o învãluiesc,
Cât e de frumoasã !,
Parcã-i o crãiasã,
Ce vine dintr-o mirificã poveste.
Cu dor priveşte cerul înstelat,
Dar nici un Fãt-Frumos nu vine s-o alinte,
Din fruzele de nuferi albi îşi face pat,
Şi roagã cerul s-asculte ruga ei fierbinte,
Doar din tufişuri privighetori zglobii,
Îi cântã-n triluri lungi divine melodii,
Dar iatã toatã puzderia de stele,
Încep sã cadã ca nişte boabe de topaz,
Vine şi Luceafãrul cu ele,
Trimis de îngeri ca un sol,
Şi se mutã toţi în iaz,
Iar cerul rãmâne trist şi gol
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
superba poezia, construita frumos iar finalul este de nota 10. bravo.
Un scenariu extraordinar: de dragul unei zane, stelele au parasit cerul, ma intreb cat de frumoasa o fi de a coborat si luceafarul in iaz de dragul ei ? Sa tot fii luceafar!
