Iubirea mea nimeni n-o alinã,
Ai aruncat-o ca pe visele strãine,
O goneşti din suflet, o striveşti în palme,
Dar când ai s-o rechemi, o sã revinã,
Din pãduri, din nori, din zãrile senine,
Din ninsori, din ploi, din mãrile calme..
Şi-acum, când de mult s-au scuturat castanii,
Şi doar câte-o frunzã, a mai rãmas pe cracã,
Privim neputincioşi, cum se adunã anii,
Aşa cum este scris sã se petreacã.
Cu bucurii, cu lacrimi, ne însemnãm destinul,
Şi, zi de zi, trecutul devine nostalgie,
Cu noi sfârşeşte, rãsturnat, festinul,
În clipe pline de melancolie.
Cu lacrimile-n suflet, de vremuri adunate,
Ce niciodatã, ştiu cã n-or sã moarã,
Cu-ntrebãri de mine aruncate,
Şi cu rãspunsuri care-or sã mã doarã.
Azi, prin doruri rãtãcesc, cuminte,
Şi prin scrumul visurilor noastre,
Apoi mã pierd pe râuri de cuvinte,
Spre orizontul serilor senine
Şi spre lumina zãrilor albastre.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
mihaela, mulţumesc pentru cuvintele tale frumoase, iubirea, dacã nu este eternã, nu e iubire, ţi-o spune un om care o trãieşte de o jumãtwete de secol
Adina,( cuvânt drag mie ), mã bucurã reacţia pe care ţi-a provocat-o poezia, mai ales acel zãmbet uşor ştrengar, pe care atât de mult aş fi vrut sã-l vãd
randuri pline de afectivitate şi citite cu emoţie, sincere, chiar dacã doar o poliloghie delirantã şi preţioasã, plinã de expresii naive (pentru cã altfel ar fi doar ieftine).
