Timpul este duşmanul meu cel mare
Îl opresc şi de un gard îl leg,
Privesc apoi, cât se vede-n zare,
Doar visul şi cu versul mã-nţeleg.
Golul o sã-l umplu cu doruri tãinuite,
Din focul sacru voi ridica altare,
Pe iconostas voi pune icoanele sfinţite,
Iar dragostea va fi, un joc fãrã hotare
Se-aude un caval ce cântã pe colnice,
Inima mea e plinã de luminã,
Zboarã ca o ciocârlie, cerul sã-l despice,
Şi voi mãrturisi, tot ce este vinã,
Îngeri, pe visul vostru alb şi plin de dor,
Se-aşterne-un cer albastru fãrã nici un nor,
Deodatã visul e luminat de-un fulger,
Iar tu apari, frumoasã şi seninã,
Indiferent de varsta, cred ca toti vrem sa legam timpul si sa-i cerem socoteala ptr anumite momente. Dar atat timp cat este vers si poezie, il putem ierta, chiar multumi ptr ca ne-a trecut prin tot focul vietii, ca la final sa ne dea poezie. Iar din punctul meu de vedere, poezia nu are reguli, ci doar emotii, trairi...
