Autor:	Aida Zaharia ( Aida Zaharia ) - [ PROZA ]
Titlu:	Poveste (pentru tine)

M-am bãgat în pat şi am luat companie un bol în care mi-am pus câteva linguriţe de salatã cu pui, o delicatesã culinarã pe care mi-o asum întru totul. Renunţ la conversaţiile anoste de pe Facebook şi îmi deschid arhivele adânc ascunse în calculator, în locuri numai de mine ştiute. Încã simt furia sfredelindu-mi sufletul. Discuţia avutã cu el în seara asta m-a aruncat în vâltoarea frustrãrilor. Ne-am certat în urma unui articol pe care l-am publicat zilele trecute. Recunosc, era un atac direct dar nu neapãrat la el. Sau mai degrabã la ceea ce fãcuse...Faptul cã intrase într-o relaţie cu o anume Nadia mã scosese din sãrite. Iar explicaţiile pe care încercase sã mi le punã pe tava ruginitã a conştiinţei mã iritaserã şi mai mult. -Eşti invizibil sau doar te ascunzi? - Nu ştiu. - Hmmm...Înseamnã cã eşti ocupat sã faci ”gimnasticã” cu Nadia. Atunci vorbim altãdatã. -Sunt cu fetiţa acasã. Sonia este fetiţa lui dintr-o cãsãtorie anterioarã. O dulceaţã de fetiţã, o miniaturã a lui. -Parcã sãptãmâna trecutã a fost Sonia la tine. - Sãptãmâna asta. - Da, sigur. Când am vorbit cu tine luni, erai la grãdiniţã sã o iei pe Sonia. Aşa ai spus. - Ai uitat cã am fugit de la Romeo ? - Scuza asta nu ţine. Ai fugit de la Romeo... tu ştii unde , dar nu la Sonia. - Pãi nu este sãptãmâna trecutã, este sãptãmâna asta. Avea dreptate. Şirul evenimentelor din sãptãmâna asta se derulaserã cu o aşa repeziciune cã efectiv uitasem unde mã aflu în spaţiu şi timp. În urmã cu câteva zile îi cerusem ajutor. Prietena mea era pe punctul de fi sancţionatã politic cu pierderea locului de muncã, în urma unei şedinţe ce se anunţa tumultoasã şi violentã. L-am sunat în câteva rânduri şi mi-a promis cã va fi acolo, lângã mine, lângã noi, sã ne sprijine. A fost parolist şi a venit. Am simţit o uşurare ştiind cã este acolo, în sala de şedinţe. -Sunt tare supãratã şi probabil nu mai gândesc limpede, m-am scuzat eu. Chiar eram supãratã. Eram de-adreptul mâhnitã pânã în adâncul sufletului. - De ce ? De ce eşti supãratã ? - Uff. Dacã aş putea vorbi despre ....aş urla! Dar nu pot. Însã la toate câte sunt, mai arunci şi tu paie pe foc. -În ce sens ? -Tu te-ai supãrat pe mine cã am scris porcãria aia. - Corect. - Eu m-am supãrat şi mai mult pe tine cã te-ai jucat cu mine. De parcã aş fi fost o pãpuşã fãrã inimã. - Adicã? -Ca sa înţelegi despre ce vorbesc, reciteşte-ţi arhivele. - Asearã am revãzut toate discuţiile noastre. -Mi se rupe mie de imitaţia aia de femeie pe care o regulezi tu. Dar mã rog, e alegerea ta şi mã vãd nevoitã sã o înghit (în gând). Înţelege însã un lucru: te respect pe tine, dar nu pe ea. Şi având în vedere cã ştiu care e punctul ei slab, am trosnit-o. Prin urmare, încearcã sã înţelegi, articolul nu era pentru tine. Nu tu erai ţinta. Iar mesajul a ajuns la destinatar... *** Au urmat câteva clipe de tãcere. Prea lungi pentru starea de nervozitate care-mi bombarda creierul. Simţeam cum se pregãteşte sã îmi de-a lovitura de graţie. O aşteptam cu sadism. Inevitabilul se producea. Mai grav este cã abia acum înţelegeam cã am cãzut victimã jocului meu. Prelungeam în sinea mea agonia, amintindu-mi cã în urmã cu douã seri am ieşit împreunã cu nişte amici comuni la o cafea. Preţ de câteva clipe, am rãmas cu el în maşinã. De pe bancheta din spate acolo unde mã aflam, îi priveam profilul. Nu era nimic super, extra, mega... pe chipul lui. Era doar el şi vocea lui calmã, aproape balsamicã. Îmi amintesc cã îi priveam intens buza de jos şi jubilam în sinea mea la gândul cã el nu ştia ce fac eu în acele momente. Ajunşi la restaurant s-a poziţionat de cealaltã parte mesei. Şi-a luat o sticlã cu apã. Eu am vrut cafea. Simţeam nevoia sã beau o cafea şi speram sã-mi disparã durerea de cap. Am fost rãutãcioasã şi l-am tachinat cu noua lui achiziţie în materie de femei. Eram poate la fel de furioasã cã dupã discuţia din seara asta cu el. Sorbeam din cafea, înghiţind greu, abţinându-mã sã nu izbucnesc în lacrimi. Am bravat, am avut la un moment dat intenţia sã îl iau peste picior. S-a întâmplat însã, dintr-o eroare, desigur neprogramatã, sã ni se întâlneascã privirile. Am simţit cum clocoteşte sângele în mine, mi s-au înceţoşat ochii, inima începuse sã îşi batã nebuneşte tobele şi preţ de o secundã, am crezut cã voi leşina. Nu mai îmi amintesc foarte clar când a plecat. A spus ceva, s-a ridicat şi a plecat. Eu am rãmas cu amicii mei, sã-mi termin cafeaua. Amarã. Uitasem sã pun al doilea plic de zahãr. *** -De ce crezi cã nu am dat curs invitaţiei la cafea? - Atunci de ce ai tot continuat cu ...injecţiile? De ce? - Nu este deloc aşa... -Din punctul tãu de vedere. Din al meu...., m-am simţit lezatã. Poate doar şi numai în orgoliu, dar tot lezatã se ....numeşte. - Eram curios sã vãd ce şi cât te intereseazã. De ce atâta interes ? -Nu! - Şi de unde ? - Erai curios sã vezi dacã sunt o curvã care se aruncã în patul primului venit. Dar nu ai fost capabil sã vezi puţin mai departe de....De ce atâta interes?!? Ştii la fel de bine ca şi mine cã unele lucruri nu le poţi explica. De ce te-ai cuplat cu ....mã rog...Nadia? - Pentru cã aşa a fost sã fie. -Atunci sã fii sãnãtos, sã te reguleze bine, sã vã beţi cafelele liniştiţi şi gata. - Au fost nişte conjuncturi care ne-au apropiat. - Da, sigur, ştiu eu despre ce conjuncturi e vorba. Dar stau cuminte, pentru cã mai târziu ai sã afli şi tu de fapt ce conjuncturi v-au apropiat. - ??? Care ? -... numai cã atunci eu voi zâmbi, iar tu vei fi cel care se va simţi jenat şi poate un pic lezat. - Spune ce ai de spus ... - Nu am de spus nimic. - Ştii cã suport orice ..... - Când am avut ceva de spus... mi-am luat-o de nu m-am vãzut. Suporţi orice numai pe mine nu! -Nu este vorba despre asta! - Atunci, despre ce este vorba? Despre faptul ca eu sunt o minionã, fãrã a fi şi 90/60/90 cu picioare lungi pânã la cer? Sau sunt una care nu se gudurã pe lângã tine ca sã ... - Deci, lucrul de care m-am temut cel mai mult s-a întâmplat... - Nu am de ce sã mã disculp atât. Mi-am cerut scuze pentru articol, îmi cer şi iertare. L-am scos. În plus, nu vreau sã îmi pierd un prieten pentru o proastã sau pentru un capriciu al meu...La ce faci referire? Care lucru? -Tu nu îţi poţi stãpâni instinctul ãla de jurnalist nici în relaţiile personale ...şi asta cu siguranţã îţi afecteazã viaţa. Ca o palmã, vorbele lui mi-au izbit obrajii. Simţeam cum ies flãcãri din ei. Instinctiv mi-am strâns pumnii şi am lovit cu putere aerul din jurul meu. Lacrimile îmi brazdau furioase obrajii. Nu ştiu dacã plângeam de furie sau de durere. Era pentru prima datã când îmi uram meseria. *** Am dat cu repeziciune timpul înapoi. În urmã cu patru ani, m-am orientat cãtre presa scrisã. Treptat, m-am implicat în politicã. Desigur, sunt şi acum o amatoare. Nu am urmãrit nicicând sã acced în societate pe linie politicã. Dar în naivitatea mea de atunci (naivitate care încã este prezentã, dar suficient de ”diluatã” ca sã pot judeca lucrurile şi oamenii altfel ) nu-mi doream decât sã nu mai vãd oameni cu feţe cenuşii. Am primit o educaţie cât se poate de naţionalistã, de patriotã, de la tata. Îşi iubea ţara precum îşi iubea copiii, iar felul unic al tatei de a iubi ţara mi-a fost insuflat şi mie. Îmi spunea, pe patul de moarte fiind, cã vor trage de mine precum câinii de pradã. ”Pentru cã eşti bunã, eşti caldã şi îţi iubeşti ţara!” îmi explica tata. Atunci nu înţelegeam. Aveam 26 de ani când s-a stins la jumãtatea lui februarie. Acum, când am înţeles vorbele tatei, nu mai pot da înapoi... Am încercat de multe ori exerciţii de memorie. Dupã ani întregi de amorţealã a sufletului, am început sã desluşesc vorbele lui. Asemeni proorocilor, îmi vestise drumul. Doar cã în tot acest timp refuzasem sã accept adevãrul. Aşa cum se întâmpla şi acum. Într-un joc inventat chiar de mine, mi-am zdrobit inima. Sunt pe deplin conştientã cã vina îmi aparţine, dar instinctul mã obligã sã caut vinovatul în altã parte. Îi spun atunci cã renunţ la jurnalism. Nu mai vreau sã mai scriu nici o literã. -Mi s-a fãcut lehamite de tot şi de toate... - Trebuie sã am grijã, mi-am spus, sã-mi arate cã pot avea încredere. Continua sã mã rãneascã, amintindu-mi indirect greşelile mele. Am vrut atunci sã-l fac sã sufere, sã-i spun ceva care sã-l doarã. Doar cã... eu, ziarista, rãmãsesem fãrã cuvinte. - NU, eu sunt o nenorocitã care nu meritã încrederea nimãnui! Eşti un prost dacã ai crezut cã poţi avea încredere în mine! Şi drept rãsplatã, îţi ofer acum un pumn de lacrimi, ca sã mã ierţi şi ca sã fii tu fericit! - Eu nu exclud nimic în legãturã cu tine. Însã dupã episodul ãsta mai avem nevoie de foarte mult sã ne sudãm relaţia. - Nu vreau sã te mai vãd în secolul ãsta!!! Nu te mai sun, nu te mai deranjez! Nu aveai nici un drept sã te joci cu mine! EU nu sunt Nadia! *** Printr-un concurs de împrejurãri, în seara asta m-a adus acasã. Era frig şi afarã şi în maşinã. Aveam doar un pulover bleu, blugii şi un trenci. Simţeam aerul rece pãtrunzându-mã pânã la piele. A dat drumul aerului condiţionat. În doar câteva clipe am simţit cum întreg trupul mi se moleşeşte. Aş fi vrut sã-i mulţumesc pentru cãldura binefãcãtoare care începuse sã-mi încãlzeascã corpul, însã m-am abţinut. Nu aş fi vrut sã considere gestul drept un motiv de a intra într-o discuţie cu el. Maşina rula încet în noapte. Îi auzeam motorul zumzãit. Auzeam şi respiraţia lui, uşor nazalã. Îmi lipisem capul de banchetã, îi urmãream mâna pe volan şi mi-am dat seama cã o jumãtate de zi m-am aflat cu el în aceeaşi încãpere, fãrã însã a fi încercat vreo conversaţie. Au fost doar câteva cuvinte amabile, şi de o parte şi de cealaltã. Rãceala cu care m-a ţintuit în urmã cu doar câteva zile, îşi spunea acum cuvântul. Am vorbit câteva ore cu el, în gând. Monologuri întregi... La un moment dat, rãzboiul meu interior a izbucnit şi în afarã. Lacrimi mi-au ţâşnit din ochi şi am ieşit atunci în fugã din sufragerie. Am avut noroc. Nu observase nimic. Mi-am pus o ceaşcã de cafea, am aprins o ţigarã şi mi-am mutat gândurile spre alte orizonturi. Sau cel puţin am încercat. ”Ce pot sã-ţi recomand este sã înţelegi cã nu poţi fi jurnalist cu cei apropiaţi” erau cuvintele lui care mi-au rãsunat astãzi mai tot timpul în timpane. Mi-am amintit şi restul discuţiei. Acea discuţie, naivã, care a oficializat distanţa dintre mine şi el... -Tu mã consideri o jucãrie din internet. Aşa m-ai fãcut sã mã simt. O ...pãpuşã naivã - Merit un pupic pentru câtã rãutate scoţi acum din tine! Crezi tu asta? Cã te-am considerat o jucãrie? Nu mai zic nimic. - Bine. Ai putea sã începi prin a-ţi cere scuze, fiindcã m-ai judecat ...eronat (?????) - Nu te-am judecat în nici un fel. -Ai crezut cã sunt o scorpie fãrã suflet. - Nu scorpie, ci doar jurnalist. - Îmi eşti dragã ...doar cã ne-am întâlnit aiurea. - Nu, nu îţi sunt dragã. Altfel nu ai fi fugit de mine ca dracu de tãmâie! Pur şi simplu nu mã suporţi dar nu ai ştiut cum sã mi-o spui direct. Trebuia pur şi simplu sã o faci... - Vrei sã vin acum sã ţi-o trag ca sã te conving ? - Acum nu mai pot eu sã fac asta. Cred cã cel mai bine este sã mã îmbrac şi sã ies la aer. Simt cã mã sufoc în casã de draci. - Înţelege...Doar nu am avut ocazii...Însã, mai bine aşa, pentru cã nu cred cã ai fi putut sã nu te implici. -...ştiu. Şi ţi-am spus asta. Am obosit. Şi sunt foarte tristã. Şi supãratã. Şi... *** Am intrat în oraş. Ştiu cã mai am doar câteva minute pânã ajung acasã. Refuz sã mã mai gândesc la cele întâmplate. Un zgomot mi-a întors privirea în stânga. Involuntar, i-am privit profilul. M-am gândit atunci cã aş fi vrut sã ştiu ce gust au buzele lui. Gândul mi-a urcat sângele în obraji şi am simţit cum îmi fremãta inima sub bluzã. L-am urât a mia oarã pentru supliciul pe care singurã mi-l serveam cu generozitate. *** Am decis cã trebuie sã plec departe de oraş. Trebuie sã mã rup de aceste gânduri. Şi de el. Am ales o destinaţie. Mi-am fãcut şi rezervare. O parte din garderobã a luat deja drumul curieratului.

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	cât de crudã poate fii iubirea uneori, dar fãrã ea nu putem trãi, fiindcã doar ea ne poate aduce fericirea	constantin zăbran

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]