Oricâte stele ard în înãlţime ,
Oricâte valuri se adunã-n zare ,
A lor tãrie şi a lor mulţime ,
Nu pot fãptura mea sã o-nfioare .
Imensul cer şi apele fugare
Departe sunt şi fi-vor mai departe
Tu îmi alungi tristeţile deşarte .
O frunzã cade, peste creştet, moale
De vânt purtatã ca o nostalgie
O prind cu mâna, o azvârl în cale
Şi ţipã frunza galben aurie.
Sã nu mã laşi oricât de greu pãrea-va
Un anotimp cu ramuri desfrunzite
Cu gânduri care-şi deapãnã zãbava
Tocite de tristeţi şi de ispite.
Destule lacrimi am lãsat în urmã
Şi cât am plâns doar inima mea ştie
Alerg smerit spre dorul ce mã curmã
Fãrã sã spun cã asta-i nebunie.
