Toate vorbele au fost spuse de alţii,
Cred cã despre iubire s-a spus totul,
Inclusiv despre iubirea mea personalã;
Observãm cã s-au înstrãinat fraţii,
Mã tem cã-i banal tot cuvântul,
Iar viaţa e grea şi cu totul banalã.
De tine mi-e dor, de soare, de stele:
Fericire!...Nu ştiu cine cândva te-a adus,
Dar ştiu cine treptat mi te-a luat;
De aceea şi cuvintele-mi sunt grele,
Cãci toate, dar toate s-au spus
Şi toate au în ele iz de pãcat.
Mi se pare cã se nãruie zidul;
Zidul timpului neexplicit se destramã,
Şi cãrãmizile cad lovind în rãrunchi,
Şi rãmâne durerea cruntã şi vidul
De care tuturor ne e teamã,
Cãci nu vrem sã trãim în genunchi.
Totul e scos din contextul normal:
Pãmântul se mişcã haotic în plãci,
Vreau sã cred cã oamenii spun adevãrul,
Dar faptele contrazic codul moral;
Nu ştii ce motive poţi sã invoci
Sã-ţi explici într-un fel tot decorul.
Şi astrele se abat din orbite;
Luna se-apropie mult de pãmânt,
Vulcanii ţâşnesc puternic cu lavã de foc,
Oceanele ies din mãtci cu forţe cumplite;
Universul e-n pragul unui deznodãmânt,
Iar noi trãim în hazard, (joc de noroc)!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
una din cele mai reuşite poezii, atent lucratã, cu un mesaj special, care mi-a plãcut mult
